Pavel îşi începe afirmaţia din versetul 1 care e întreruptă în versetul 2, nefiind reluată decât în versetul 14. Versetele intercalate formează o paranteză, pe marginea temei tainei - Cristos şi biserica.

Ceea ce face ca acest subiect să prezinte un interes deosebit pentru noi este faptul că actuala Epocă a Bisericii este ea însăşi o paranteză în relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Asta se poate explica în felul următor: Pe parcursul celei mai mari părţi din perioada de istorie consemnată de Vechiul Testament, Dumnezeu S-a ocupat cu precădere de poporul evreu. De fapt, de la Geneza 12 până la Maleahi 4 firul narativ se concentrează aproape exclusiv asupra lui Avraam şi a descendenţilor lui. Când a venit Domnul Isus pe pământ, El a fost respins de Israel. Ca urmare a acestei respingeri, Dumnezeu a pus deoparte, pentru un timp, acea naţiune ca popor ales al Său pe acest pământ. Noi trăim acum în Era Bisericii, când iudeii şi Neamurile sunt la acelaşi nivel înaintea lui Dumnezeu. După ce biserica îşi va fi împlinit numărul deplin, fiind dusă acasă în cer, Dumnezeu îşi va relua programul Său cu Israel pe plan naţional. Arătătoarele ceasornicului profetic vor începe din nou să se pună în mişcare. Şi astfel actuala epocă este un fel de paranteză între relaţiile din trecut şi cele viitoare ale lui Dumnezeu cu Israel. Este o administraţie nouă din programul divin - unică şi separată de tot ce a urmat sau va urma după ea.

În versetele 2-13 Pavel ne dă o explicaţie destul de detaliată a acestei paranteze. Să fie oare o coincidenţă întâmplătoare faptul că în acest proces el recurge la o paranteză literară, pentru a explica paranteza dispensaţională?

Apostolul începe acest fragment cu cuvintele: Din această cauză, eu, Pavel, întemniţatul lui Cristos Isus pentru voi, Neamurile. Sintagma: Din această cauză ne duce cu gândul înapoi la ceea ce spusese Pavel despre poziţia extrem de privilegiată în care au fost aşezate Neamurile, ca urmare a unirii lor cu Cristos.

În general se crede că această Epistolă a fost scrisă în timpul primei întemniţări a lui Pavel la Roma. Dar el nu afirmă că ar fi fost întemniţat la Roma, întrucât asta ar putea sugera că apostolul se simţea oarecum înfrânt sau că s-ar auto-compătimi sau că ar solicita înţelegerea cititorilor săi. Mai degrabă, Pavel se numeşte pe sine întemniţatul lui Cristos Isus - afirmaţie menită să sublinieze acceptare, demnitate şi triumf, cum subliniază şi Paxson:

Nicăieri în epistola către Efeseni nu găsim izul de închisoare, întrucât Pavel nu era legat în duhul său. Deşi se ştie că în această perioadă apostolul Pavel era deţinut la Roma, el nu recunoaşte acest lucru, afirmând, mai degrabă, că este întemniţatul lui Isus Cristos. Care este secretul unei trăiri atât de victorioase, de desprindere de această lume? Duhul lui Pavel se află cu Cristos în locurile cereşti, chiar dacă cu trupul continuă să zacă în închisoare.

Întemniţarea lui s-a datorat negreşit lucrării sale în folosul Neamurilor. Pe tot parcursul slujbei sale, Pavel a avut parte de opoziţie înverşunată pentru învăţătura propovăduită de el, potrivit căreia Neamurile care cred beneficiază acum de drepturi şi privilegii egale cu iudeii credincioşi din cadrul bisericii creştine. Ceea ce a declanşat în cele din urmă arestarea şi judecarea sa înaintea Cezarului a fost acuzaţia falsă că l-ar fi introdus pe Trofim, un efesean, în zona templului unde era interzis accesul Neamurilor (Fapte 21:29). Dar în spatele acestei acuzaţii se afla ostilitatea deja aprinsă a conducătorilor religioşi.