A doua binecuvântare spirituală din comoara harului lui Dumnezeu este predestinaţia sau rânduirea dinainte. Deşi e întrucâtva înrudită cu alegerea, nu este unul şi acelaşi lucru. Alegerea prezintă alegerea de către Dumnezeu a oamenilor în vederea mântuirii. Dar predestinaţia este o avanpremieră a acesteia, însemnând că Dumnezeu a stabilit dinainte ca toţi cei ce vor fi mântuiţi să fie şi adoptaţi în sânul familiei Sale, ca fii. El ne-ar fi putut mântui fără să ne facă fiii Lui, dar a ales să facă şi una şi alta.
Multe traduceri leagă ultimele două cuvinte din versetul 4 cu versetul cinci, astfel: în dragoste El ne-a predestinat (sau ne-a rânduit mai dinainte). Asta ne aminteşte de afecţiunea de o rară frumuseţe care L-a făcut pe Dumnezeu să Se poarte cu noi atât de minunat.
Noi avem realitatea slăvitei noastre înfieri în sintagma: ne-a predestinat să fim adoptaţi ca fii. În Noul Testament, adopţia înseamnă plasarea credinciosului în familia lui Dumnezeu că fiu adult, matur, cu toate privilegiile şi responsabilităţile ce decurg din calitatea de fiu (Galateni 4:4-7). Duhul înfierii sădeşte în credincios instinctul de a I se adresa lui Dumnezeu cu apelativul de Tată (Romani 8:15).
Înfierea noastră se face de către Isus Cristos. Dumnezeu nu ne-ar fi putut aduce niciodată la poziţia de apropiere şi intimitate cu Sine atâta timp cât eram în păcatele noastre. Dar Domnul Isus a venit pe pământ şi, prin moartea, îngroparea şi învierea Sa, a rezolvat chestiunea păcatului spre deplina satisfacţie a lui Dumnezeu. Or, tocmai valoarea infinită a jertfei Sale de pe Calvar asigură temeiul neprihănirii de pe baza căruia Dumnezeu ne poate adopta ca fii.
Şi toate se fac după bana plăcere a voii Lui. Aceasta este motivaţia suverană de la baza predestinării noastre, răspunzând la întrebarea: „De ce a făcut El acest lucru?" Pur şi simplu pentru că aceasta a fost buna Sa plăcere. El nu putea fi satisfăcut până nu S-a înconjurat de fii, care să se conformeze chipului singurului Lui Fiu născut, cu El şi ca El pe veci.