După acest scurt salut, apostolul îşi ridică glasul într-un minunat imn de laudă, atingând câteva din cele mai sublime culmi ale închinării din Noul Testament. Avem aici inima prea plină de adorare a apostolului, pentru binecuvântările harului. În aceste versete (3-14), Pavel urmăreşte activitatea de mântuire desfăşurată de Dumnezeu de-a lungul veşniciei, în trecut, prezent şi viitor. Şi, bineînţeles, aceasta presupune discutarea tainei voii lui Dumnezeu - ca iudeii credincioşi şi Neamurile credincioase să fie părtaşi ai glorioasei moşteniri. El începe făcând apel la toţi cei ce-L cunosc pe Dumnezeu să-L binecuvânteze, adică să-I aducă bucurie lui Dumnezeu, lăudându-L şi închinându-se cu iubire în inima lor. Binecuvântatul este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.
Uneori Isus S-a adresat lui Dumnezeu ca lui Dumnezeu (Matei 27:46). Alteori îl numeşte Tată (Ioan 10:30). Binecuvântatul este în acelaşi timp şi Cel ce binecuvântează. Noi îl binecuvântăm. El ne binecuvântează şi ne umple de bucurie, revărsând peste noi bogăţiile harului Său.
El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Cristos. Aici avem piramida harului:
binecuvântare
binecuvântare duhovnicească
orice binecuvântare în locurile cereşti
orice binecuvântare în locurile cereşti în Cristos
Observaţi mai întâi de câtă generozitate dă dovadă inima şi mâna Lui: orice binecuvântare duhovnicească. Observaţi, vă rog, şi faptul că aceste binecuvântări sunt duhovniceşti. Cel mai simplu mod de a explica acest lucru este de a le contrasta cu binecuvântările Israelului sub lege. În Vechiul Testament, un iudeu credincios şi ascultător era răsplătit cu viaţă lungă, familie mare, recolte îmbelşugate şi protecţie în faţa duşmanilor lui (Deuteronom 28:2-8). Binecuvântările creştinismului sunt însă de natură spirituală, adică ele au de a face cu comori nemateriale, nevăzute şi nepieritoare. Este adevărat că sfinţii din Vechiul Testament se bucurau de unele binecuvântări spirituale, dar, aşa cum vom vedea, creştinul din ziua de azi se bucură de binecuvântări necunoscute în timpurile anterioare.
Binecuvântările noastre sunt în locurile cereşti, adică literalmente „ în cele cereşti". În loc să fie binecuvântări materiale, în locuri pământeşti, ele sunt binecuvântări spirituale în locurile cereşti. Sintagma: în locurile cereşti e folosită de cinci ori în Efeseni:
1:3 Sfera binecuvântării noastre duhovniceşti
1:20 Scena întronării actuale a lui Cristos
2:6 Scena întronării noastre actuale în Cristos
3:10 Locul din care îngerii asistă la înţelepciunea lui Dumnezeu, etalată în biserică
6:12 Regiunea care este sursa actualului nostru conflict cu duhurile rele
Când unim aceste pasaje, dobândim definiţia biblică a locurilor cereşti. Cum arată Unger, ele sunt „domeniul poziţiei credinciosului şi experienţa sa, ca urmare a faptului că este unit cu Cristos prin botezul Duhului" Toate binecuvântările duhovniceşti sunt în Cristos. El este Cel care le-a procurat pentru ei prin lucrarea Lui isprăvită de la Calvar. Acum ele sunt disponibile prin El. Tot ce are Dumnezeu pentru credincios se află în Domnul Isus. Pentru a primi binecuvântările, noi trebuie să fim uniţi cu Cristos prin credinţă. În clipa în care un om este în Cristos, el devine posesorul tuturor acestor binecuvântări, cum arată şi Chafer: „A fi în Cristos - partea tuturor celor mântuiţi - înseamnă a ne împărtăşi din tot ce a făcut Cristos, din tot ce este El şi din tot ce va fi El vreodată."
În Cristos este una din sintagmele cheie ale epistolei către Efeseni. Există două linii strâns înrudite de adevăr în Noul Testament: adevărul poziţiei credinciosului şi adevărul practicii sale.
Mai întâi, poziţia credinciosului. Toţi oamenii din lume sunt fie „în Adam", fie „în Cristos." Cei ce sunt „în Adam" sunt în păcatele lor şi, prin urmare, sunt condamnaţi înaintea lui Dumnezeu. Ei nu pot face absolut nimic în ei înşişi prin care să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu ori să-I câştige bunăvoinţa. Ei nu au nici un drept la Dumnezeu şi, dacă ar fi să primească ceea ce merită, ar fi pierduţi pe veci.
Când cineva este convertit, Dumnezeu nu-l mai priveşte ca pe un copil osândit al lui Adam, ci îl vede ca fiind în Cristos, acceptându-l de pe acel temei. Păcătosul care crede este acceptat nu pe baza a ceea ce este în el însuşi, ci pentru faptul că este în Cristos. Când este în Cristos, el stă îmbrăcat în toată acceptabilitatea lui Cristos însuşi. Şi se va bucura de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi acceptarea Lui cât timp se va bucura Cristos de acestea, adică în veci de veci.
Prin urmare, poziţia credinciosului constă în faptul că el este în Cristos. Dar mai există o latură: trăirea în practică a vieţii credinciosului - adică ceea ce este el în sine. Poziţia lui este perfectă, dar practica lui imperfectă. Acum voia lui Dumnezeu este ca practica lui să corespundă tot mai mult cu poziţia lui. Dar practica credinciosului nu va corespunde întru totul cu poziţia sa, până când credinciosul nu va ajunge în cer. Însă procesul sfinţirii, maturizării şi transformării tot mai mult după chipul lui Cristos trebuie să se desfăşoare încontinuu, câtă vreme el se află pe pământ.
Când înţelegem deosebirea dintre poziţia credinciosului şi starea sa, asta ne va învrednici să reconciliem versete aparent diametral opuse, cum ar fi următoarele:
Credincioşii sunt desăvârşiţi (Evrei 10:14) | Credincioşii ar trebui să fie desăvârşiţi (Matei 5:48) |
Credincioşii sunt morţi faţă de păcat (Romani 6:2) | Credincioşii ar trebui să se socotească morţi faţă de păcat (Romani 6:11) |
Credincioşii sunt o naţiune sfântă (1Petru 2:9) | Credincioşii ar trebui să fie sfinţi (1Petru 1:15) |
Chiar scrisoarea lui Pavel către Efeseni este împărţită în două secţiuni, ce reflectă cele două aspecte ale acestui adevăr: Capitolele 1 la 3 se ocupă de poziţia noastră - faptul că suntem în Cristos. Pe când capitolele 4 la 6, reflectă practica noastră - ceea ce ar trebui să fim în noi înşine. Prima jumătate are de a face cu doctrina, iar a doua cu îndatoriri. În primele trei capitole poziţia noastră este adesea descrisă prin sintagme de genul: „în Cristos," „în Cristos Isus," „în El", „în care." În ultimele trei capitole expresia „în Domnul" e folosită frecvent pentru a defini responsabilitatea credinciosului faţă de Cristos Domnul. Bine a spus cineva că prima parte a scrisorii îl înfăţişează pe credincios în cele cereşti, în Cristos, pe când ultima parte îl prezintă în bucătărie.
Acum suntem gata de a examina câteva din binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti, pe care le avem în Cristos.