Bucuriile relaţiei de căsnicie trebuie exploatate la maximum, cât mai este posibil. Din moment ce e o viaţă plină de deşertăciune cea pe care o trăieşti, se merită s-o trăieşti din plin. Bucură-te de fiecare zi în parte, deoarece cu asta te vei alege din toată truda şi necazul tău.
Versetele 7-9 sunt izbitor de similare cu următorul pasaj din epopeea lui Ghilgameş, o străveche operă literară despre nemurire şi despre marele diluviu:
De când l-au creat zeii pe om
Moartea i-au rânduit,
Viaţa în mâinile lor o deţin,
O, tu Ghilgameş, umple-ţi pântecele!
Zi şi noapte bucură-te,
Ceas de ceas veseleşte-te.
Hainele să-ţi fie luminoase,
Capul ţi-L purifică, spală-l cu apă.
Să-ţi doreşti copiii pe care mâna ta-i posedă.
Iar la sân nevasta ţi-o dezmiardă.
Semnificaţia acestui pasaj nu constă în faptul că un autor ar fi copiat de la celălalt, ci că înţelepciunea omului sub soare îl conduce la aceleaşi concluzii. Cel puţin asta m-a impresionat când am citit prezentarea concisă a umanismului de către Denis Alexander, şi ce ne oferă acesta nouă celor din vremea de acum: Modelul umanist este totuşi o pilulă greu de înghiţit. Ca reprezentant al generaţiei de la finele secolului al douăzecilea, formată în cea mai mare parte din tineri sub vârsta de treizeci de ani, eu sunt rugat mai întâi să cred că sunt produsul unui proces exclusiv evolutiv. Singurele cerinţe prealabile pentru acest proces sunt prezenţa materiei, timpului şi întâmplării. Din pricina faptului că în urma unui ciudat capriciu ai sorţii eu şi alţi oameni suntem singurele structuri fizice care ne-am nimerit să fim înzestraţi cu conştiinţa propriei noastre existenţe, acum eu trebuie să mă consider pe mine însumi şi pe alţii mai valoros decât alte structuri fizice, ca de exemplu iepurii, copacii sau pietrele, cu toate că peste o sută de ani atomii trupului meu descompus s-ar putea să nu se mai distingă de ai altora. Mai mult, masa de atomi vibranţi din capul meu are, chipurile, mai multă semnificaţie decât cei din capul unui iepure, de pildă.
În acelaşi timp, mi se spune că moartea este sfârşitul, punctul terminus. Raportat la scara timpului evoluţiei, viaţa mea este un abur care curând se risipeşte. Orice sentimente de dreptate sau nedreptate aş avea în această viaţă, toate strădaniile mele, toate deciziile mele cele mai importante vor fi înghiţite în cele din urmă în nesfârşitul marş al timpului. Peste câteva milioane de ani, o simplă minusculă picătură în comparaţie cu suma totală a istoriei, memoria celei mai frumoase literaturi, arta cea mai măiastră, până şi vieţile cele mai strălucite vor fi cu toate îngropate în inexorabila descompunere a celei de-a doua legi a termodinamicii. Hitler şi Martin Luther King, James Sewell şi Francis de Assisi, Preşedintele Mao şi Robert Kennedy -vor fi cu toţii şterşi şi risipiţi în hăul lumii necugetătoare.
Prin urmare, mi se spune, trebuie să îndrept cum pot o lucrare prost făcută. Deşi mă încearcă puternice sentimente de transcendenţă, o convingere profundă că nu sunt doar o întâmplare a capriciului orb al evoluţiei, totuşi trebuie să dau uitării aceste întrebări tulburătoare, preocupându-mă în schimb cu problemele reale cum ar fi necesitatea de a trăi în mod responsabil în societate. Deşi în meseria mea studiez creierul omului ca pe un mecanism al naturii, asemenea oricărui alt mecanism al naturii, trebuie totuşi să cred că omul e înzestrat cu o valoare intrinsecă specială, ce o depăşeşte pe cea a animalelor, şi deşi emoţiile mele îmi spun că asta s-ar putea să fie adevărat, nu mi se dau alte motive obiective în sprijinul acestor convingeri.