Un alt lucru superior: întristarea este mai bună decât râsul. Predicatorul era convins că seriozitatea face mai mult decât uşurătatea, întrucât cea dintâi acutizează mintea, ajutând-o să se ocupe de marile probleme ale vieţii, pe când frivolitatea duce la risipă de timp, împiedicându-i pe oameni să trateze lucrurile cu adevărat importante din viaţă.
M-am plimbat o milă cu Plăcerea;
Pe drum, ea o clipă nu tăcu;
Dar după toate cele spuse,
Sunt eu oare mai înţelept?
M-am plimbat o milă cu întristarea;
Şi tot drumul ea o vorbă nu suflă;
Dar vai, ce învăţăminte scumpe îmi fu dat să primesc de la ea!
-R. Browning Hamilton
Căci prin întristarea feţei inima se face mai bună. Este unul din paradoxurile vieţii faptul că bucuria coabitează cu întristarea. Chiar filosofii păgâni au atribuit calităţi terapeutice suferinţei şi întristării. Dar dacă acest principiu este doar în parte valabil pentru necredincios, el este glorios de adevărat în cazul copilului lui Dumnezeu. Întristările şi suferinţele de aici sunt mijlocul prin care se dezvoltă harurile în viaţa sa. Ele îl ajută să aprecieze cu alţi ochi suferinţele lui Cristos şi să-i poată mângâia pe alţii când trec prin încercări similare. În plus, ele sunt o arvună a slavei viitoare (Romani 8:17).