Nebuniile şi deşertăciunile vieţii nu se rezumă doar la săraci, ci se găsesc chiar printre cei din palatele regale. Solomon descrie un rege care a învins sărăcia şi a reuşit să iasă din închisoare, reuşind să ocupe tronul. Totuşi acum, la bătrâneţe, a devenit un rege fără minte, care nu vrea să asculte de sfetnicii săi. Mai bine ar fi ca tronul să fie ocupat de un tânăr care se lasă învăţat, chiar dacă acesta e sărac. Solomon s-a gândit la toţi oamenii care sunt supuşii regelui şi la cei ce ocupă locul numărul doi, fiind gata să urmeze la tron. Mulţimi de oameni se raliază sub flamura acestuia, pentru că s-au săturat de bătrânul dregător şi pentru că doresc o schimbare, sperând că vor avea parte de o administraţie mai bună. Dar şi cei care vin după aceea nu vor fi mulţumiţi de el. Această instabilitate şi dorinţă după nou l-a făcut pe Solomon să-şi dea seama că până şi cele mai mari onoruri ale lumii sunt tot o deşertăciune. Şi ele sunt o goană după vânt.