Solomon continua ideea aceasta în versetele 16 şi 17. După înmormântare, şi înţeleptul, şi nebunul sunt uitaţi numaidecât. În curs de o generaţie sau două, e ca şi când n-ar fi trăit niciodată. Numele şi feţele ce par atât de importante în prezent se vor şterge în curând, risipindu-se în ceaţa timpului. Iar cât priveşte vreo speranţă în faimă şi renume durabile, înţeleptul nu e mai bun decât nebunul.
Realizarea cutremurătoare că faima este trecătoare şi că omul este repede dat uitării l-a făcut pe Solomon să urască viaţa. În loc să găsească satisfacţie şi împlinire în activităţile umane de sub soare, Solomon a aflat numai întristare. Mult s-a necăjit când şi-a dat seama că totul a fost deşertăciune şi goană după vânt.
Un fost atlet care a urcat pe culmile gloriei, asigurându-şi o faimă binemeritată, a spus:
Cea mai palpitantă clipă din viaţa mea a fost aceea în care am marcat golul decisiv într-un meci foarte important şi am auzit vuietul fanilor din tribune. Dar în seara acelei zile, pe când stăteam în linişte în camera mea, am fost cuprins de un sentiment de zădărnicie. La urma urmelor, ce rost avea acest lucru? Cu ce m-am ales? Oare nu era scop mai bun pentru care să trăiesc în viaţă decât să marchez goluri? Aceste gânduri au făcut să încolţească în mine dorul după aflarea adevăratei satisfacţii. Ştiam în inima mea că nimeni nu-mi putea împlini nevoia decât însuşi Dumnezeu. Curând după aceea, am aflat în Cristos ceea ce nu putusem afla în lume.