După ce a eşuat în încercarea de a găsi împlinire în preocupările intelectuale, Solomon îşi îndreaptă acum atenţia spre o altă ţintă: obţinerea plăcerii. Pare la mintea cocoşului că oricine ajunge să guste cât mai multe plăceri va fi, negreşit, fericit - pare să judece Solomon. Plăcerea, prin definiţie, înseamnă o sumă de senzaţii delectabile ce provin din gratificarea unor dorinţe personale. Aşadar Solomon s-a decis să trăiască din plin, adică să încerce să experimenteze toate ipostazele în care poate fi stimulată întreaga gama de simţuri umane. Da, va bea până la fund paharul desfătărilor, până când inima i se va sătura. Dar căutarea aceasta s-a soldat cu eşec. Solomon conchide ca plăcerile de sub soare sunt o deşertăciune. Dezamăgirea sa se regăseşte în următoarea strofa:
Doamne am căutat să beau din toate urcioarele sparte,
Dar vai, apă n-am găsit în ele.
Când m-am aplecat să sorb din ele,
Mi-au râs în nas, făcându-mă să plâng.
Să însemne oare toate acestea că Dumnezeu nu doreşte ca oamenii Săi să guste nici o plăcere? Dimpotrivă, exact reversul este adevărat. Dumnezeu doreşte ca ai Săi să se bucure de o viaţă satisfăcătoare. Dar El vrea să ştim că lumea aceasta nu ne poate asigura nici o plăcere adevărată; plăcerile reale se găsesc doar mai presus de soare, „în prezenţa Ta sunt plăceri pe veci" se spune în Psalmul 16:11. În acest sens, Dumnezeu este cel mai mare hedonist sau iubitor de plăceri dintre toţi!
Marea minciună propagată de filme, televiziune şi reclame este că omul ar putea sa-şi creeze propriul său rai aici pe pământ, fără Dumnezeu. Dar Solomon a învăţat din propria-i experienţă că tot ce ne poate oferi această lume sunt bălţi cu apă stătută şi ulcioare sparte, pe când Dumnezeu ne oferă fântâna vieţii.