Şi astfel viaţa pe acest pământ este plină de istovire. Limbajul uman nu e de ajuns de complex pentru a descrie monotonia, plictiseala şi zădărnicia tuturor lucrurilor. Omul e veşnic nemulţumit. Indiferent cât ar vedea, tot mai vrea să vadă. Iar urechile sale nu ajung niciodată în punctul în care să nu mai voiască să audă nimic nou. Apoi el călătoreşte mereu, într-o frenetică căutare după noi senzaţii, noi privelişti şi noi sunete. El caută ceea ce un sociolog american a numit dorinţa fundamentală după experienţe noi. Dar se întoarce nesatisfăcut şi blazat. Omul e în aşa fel conceput încât toată lumea asta nu e în stare să-i dăruiască inimii sale o fericire trainică. Asta nu înseamnă însă că totul e pierdut pentru el. Tot ce trebuie să facă este să se înalţe mai presus de soare, către Cel care „satisface sufletul ce tânjeşte şi umple sufletul flămând cu bunătate" (Psalmi 107:9).
Bucuria lumească-i trecătoare - deşertăciunea întruchipată;
Deşartă-i strălucirea ce-ţi ia ochii, comorile bogate;
Deşarte faima şi gloria; numai Tu poţi dărui
Pace şi satisfacţie în viaţa noastră pe pământ.
O, Doamne, nimeni nu-i ca Tine, nici unul,
Pentru sufletul însetat nu-i nimeni ca Tine!
- Autor necunoscut