În ceasul luptei, simţim că suntem neputincioşi şi atârnăm de Dumnezeu; dar îndată ce am căpătat biruinţa, inimile noastre uit prea repede de unde vine puterea şi biruinţa. Faptul acesta face deosebit de însemnate cuvintele slujitorului credincios al lui Dumnezeu: „Când îi va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta, să nu zici în inima ta: „Pentru bunătatea mea m-a făcut Domnul să intru în stăpânirea ţării acesteia.” Căci din pricina răutăţii neamurilor acelora le izgoneşte Domnul dinaintea ta.”. Căci din pricina răutăţii neamurilor acelora le izgoneşte Domnul dinaintea ta” (Deuteronom 9:4). Câtă mândrie, câtă neştiinţă şi câtă pricepere uşuratică pentru felul adevărat al cailor noastre, locuieşte în inimile noastre! Parcă ţi-ar veni să crezi că e cu neputinţă, ca o inimă omeneasca să vorbească astfel: „Pentru bunătatea mea”. Dar adevărul că israeliţii au fost în stare s-o facă, e dovedit de faptul, ca au fost îndemnaţi să se ferească de aşa ceva. Ca şi ei, şi noi suntem în stare să folosim lucrările, pe care le desfăşoară Dumnezeu spre binele nostru, pentru ridicarea noastră, în loc să găsim în ele numai pricina de slavă şi laudă de adus lui Dumnezeu. De aceia am face bine să ascultam de glasul plin de îndemn al slujitorului credincios al lui Dumnezeu, deoarece cuvintele lui ne dau un leac bun împotriva oricărui fel de îndreptăţire de sine, care e pentru noi, ca şi pentru Israel, atât de firească „Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării lor; ci din pricina răutăţii acestor neamuri le izgoneşte Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta şi ca să împlinească astfel cuvântul prin care Domnul S-a jurat părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov. Să ştii dar că nu din pricina bunătăţii tale îţi dă Domnul, Dumnezeul tău, acea ţară bună ca s-o stăpâneşti, căci tu eşti un popor tare încăpăţânat. Adu-ţi aminte, şi nu uita cum ai aţâţat mânia Domnului, Dumnezeului tău, în pustie. Din ziua când ai ieşit din ţara Egiptului până la sosirea voastră în locul acesta, tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!” (Deuteronom 9:5-7).

Aici avem cele două adevăruri mari, care înţelese bine, trebuie să pună inima într-o stare bună. Poporului i se aduce aminte, ca ducerea lor în ţare Canaanului nu va fi decât împlinirea făgăduinţei, pe care a jurat-o Dumnezeu părinţilor lor. Iar în ce priveşte izgonirea celor şapte neamuri ale Canaanului, aceasta avea loc din pricina nelegiuirii lor, potrivit stăpânirii morale drepte a lui Dumnezeu. Orice moşier are dreptul să alunge pe arendaşii cei răi, şi neamurile Canaanului nu numai că nu şi-au plătit arenda, dacă ni-i îngăduit să spunem aşa, ci au şi stricat averea lui Dumnezeu şi au necurăţat-o, aşa ca El nu-i mai putea suferi acolo. De aceia era pe cale să-i izgonească, şi aceasta fără nici o legătură cu arendaşii cei noi, ai ţarii. Oricine ar fi luat ţara în stăpânire în urma lor, arendaşii cei vechi trebuiau izgoniţi. Nelegiuirea Amoriţilor atinsese culmea şi nimic nu mal era în stare să oprească dezlănţuirea judecăţii. Omului poate să-i pară lucrul acesta nedrept şi nemilos şi ei nu va fi găsind potrivire între o fiinţă bună şi între izgonirea a mii de familii de la vatra părintească şi nimicirea lor sub ascuţişul săbiei, însă Dumnezeu ştie să-şi rânduiască treburile fără să mai asculte şi părerile omeneşti cu privire la ele. El suferise răutatea celor şapte neamuri atât de mult, că ea ajunsese de nesuferit. Orice îngăduire nouă ar fi fost la fel cu încuviinţarea celor mai groaznice fărădelegi şi aceasta ere cu neputinţă. Slava lui Dumnezeu cerea izgonirea Canaaniţilor.

Şi mai putem să adăugăm, că slava lui Dumnezeu cerea şi punerea seminţei lui Avraam în stăpânirea tării, ca s-o stăpânească pe vecie, ca arendaşi ai Dumnezeului Celui Atotputernic, ai Dumnezeului prea înalt, ai Stăpânitorului cerului şi al pământului. Aşa stăteau lucrurile cu privire la Israel, numai să fi avut ei ochi pentru toate acestea. Stăpânirea ţării făgăduinţei din partea poporului şi slava dumnezeiască erau atât de strâns legate între ele că nu putea fi atinsă una, fără să fie atinsă şi cealaltă. Dumnezeu făgăduise, că va da ţara Canaanului seminţei lui Avraam spre stăpânire veşnică. N-avea El oare dreptul să facă acest lucru? Poate necredinţa sa se atingă de dreptul lui Dumnezeu, de a face ce vrea cu averea Sa? Poate ca să tăgăduiască Făcătorului şi Stăpânitorului lumii un drept care este numai al Lui? Ţara era a Domnului şi El, a dat-o lui Avraam, prietenului Sau, pentru totdeauna, şi, deşi era aşa, canaaniţii n-au fost tulburaţi în stăpânirea lor decât atunci, când răutatea lor a ajuns de nesuferit.

Vedem dar, ca izgonirea locuitorilor vechi şi aducerea celor noi n-avea altă temelie, decât slava lui Dumnezeu. Dar nici Israel n-avea dreptul să se ridice pe sine şi vorbele lui Moise dovedesc limpede acest lucru. El le pune neîncetat înaintea ochilor toate întâmplările mai însemnate ale istoriei lor de la Horeb până la Cades Barnea. Le aduce aminte de viţelul de aur, de sfărâmarea tablelor legământului, de Ta-beera, Masa şi Chibrot-Hatava şi în sfârşit în versetul 24 îmbrăţişează toată istoria lor în cuvintele adânc umilitoare: „V-aţi tot răzvrătit împotriva Domnului, de când vă cunosc”.