Capitolul acesta începe cu nişte vorbe, care se întâlnesc des în Deuteronom: „Ascultă, Israele!” Ele dau tonul de căpetenie cărţii acesteia, dar mai ales cuvântărilor de la început, asupra cărora am stat de vorbă. Capitolul acesta, cuprinde lucruri foarte însemnate. Moise arată întâi adunării cu vorbe măreţe ce-i aşteaptă la intrarea în ţară. Nu le ascunde că vor întâlni greutăţi mari şi vrăjmaşi groaznici. Nu e nevoie sa spunem, că n-a făcut acest lucru ca să le moaie inima. Dimpotrivă, ţinta lui era să-i facă să fie pregătiţi şi înarmaţi mai dinainte. Vom vedea îndată ce însemna această pregătire. Slujitorul credincios al lui Dumnezeu simţea, că era bine, ba chiar trebuitor, să arate fraţilor săi adevărata stare a lucrurilor.

Sunt două feluri de a te purta în faţa greutăţilor. Ele pot fi privite dintr-un punct de vedere dumnezeiesc sau omenesc, cu încredere liniştită în Dumnezeul cel viu sau cu duhul necredinţei. Pilde despre cel dintâi fel avem la începutul capitolului de faţă, iar despre al doilea la iscoditorii necredincioşi (Numeri 13).

Tăgăduirea greutăţilor nu este credinţă, ci prostie sau mândrie, şi visare a firii vechi. Niciodată nu trebuie să păşim orbeşte pe o cărare, pentru care nu suntem pregătiţi. Un necredincios fricos va spune: „Un leu este pe drum”. Visătorul spune: „Pentru mine nu sunt nici primejdii şi nici greutăţi”. Dar vorbirea omului credinţei este: „De-ar fi mii de lei în drumul meu, ştiu că Dumnezeu este destul de tare ca sa-i nimicească”.

În general, în orice împrejurare, foarte însemnat, pentru toţi cei ce suntem ai Domnului, este să cântărim liniştit tot ce avem de gând să facem, înainte de a păşi la o slujbă sau lucrare. Dacă s-ar ţinea mai mult în seamă acest fapt, n-am vedea în jurul nostru atâtea căderi morale şi duhovniceşti. „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi”. (Luca 14:26-30).

Pe câmpul întins al mărturiei creştine, întâlnim o mulţime de clădiri neisprăvite, cari dau prilej privitorilor să râdă de ele. Mulţi au pornit pe drumul de ucenic al lui Cristos din pricina unei porniri venite deodată sau înrâuriţi de oameni, fără să fi înţeles şi să fi cumpănit adevărata însemnătate a acestui pas. Iar când s-au ridicat în cale greutăţi, când drumul s-a strâmtat şi a ajuns singuratec şi neplăcut, i-au părăsit, dovedind astfel că n-au socotit niciodată toate cheltuielile, nici n-au păşit pe drum strâns legaţi cu Dumnezeu şi nici n-au înţeles ce au făcut.

Cazurile de felul acesta sunt toate triste. Ele aruncă ruşine mare asupra lucrului Domnului, dau prilej vrăjmaşului să hulească slava lui Dumnezeu şi binele sufletelor. Mai bine sa nu faci niciodată pasul şi să zici că eşti ucenic el lui Cristos, decât să-L părăseşti din necredinţă şi pornirea firii pământeşti, după ce ai început.

De aceia nu-i greu să înţelegem înţelepciunea şi adevărul cuvintelor de la începutul capitolului acestuia. Moise spune israeliţilor verde în faţă, ce-i aşteaptă, tocmai ca să-i ferească în felul acesta de orice încredere în sine, care cade totdeauna în clipa încercaţii, şi să-i arunce în braţele Dumnezeului celui viu, care nu ruşinează niciodată o inima, ce se încrede în El.