Ce viitor strălucit pentru ei! Cât de schimbat era totul iată de Egipt şi de pustiul pe care-l străbătuseră! Ţara Domnului se întindea înaintea lor în frumuseţea şi măreţia ei, cu dealurile acoperite cu vii şi şesuri bogate în miere, cu izvoarele ei răcoroase şi apele curgătoare. Cât de înviorător era gândul, îndreptat spre vii şi smochini, spre pomi cu rodii şi măslini! Câtă deosebire fata de usturoiul şi cepele Egiptului! Cum ar fi putut să fie altfel, când era doar ara Domnului, acea care se întindea înaintea lor. Ea rodea şi cuprindea în sânul ei tot ce ar fi trebuit vreodată lui Israel: belşug la suprafaţă, bogaţii şi comori supt pământ. Cu cât dor aştepta un israelit credincios clipa, când avea să păşească în ţara aceasta şi să schimbe nisipul pustiului cu o moştenire atât de minunata! De bună-seamă că pustiul îşi avea încercările, învăţăturile şi amintirile Iui. Israel cunoscuse acolo pe Domnul într-un fel, care nu mai era cu putinţă în Canaan, Şi totuşi pustiul nu era Canaanul, şi fiecare israelit credincios va fi aşteptat cu dor să păşească pe pământul tării făgăduite. toate nevoile lor aveau să fie împlinite acolo dumnezeieşte. Foamea şi setea avea sa se depărteze pentru totdeauna de ei, iar partea lor în ţara frumoasa, în care erau gata să intre, avea să fie sănătatea şi belşugul, veselia şi bucuria, pacea şi binecuvântările. Toţi vrăjmaşii aveau să fie biruiţi, toate piedicile înlăturate şi nimic n-avea să tulbure pe moştenitorii ţarii minunate, ca să se bucure pe deplin de toate bunătăţile. Ţara fiind udată de ploaia cerului şi încălzita de razele soarelui, avea să rodească din belşug tot ce poate dori inima. Ce ţară! Ce moştenire şi ce patrie! Fireşte noi o privim acuma din punctul de vedere al lui Dumnezeu, potrivit cu gândul pe care l-a avut Dumnezeu în privinţa ei şi aşa cum va fi de fapt în timpul împărăţiei de o mie de ani. Am înţelege prea puţin ţara Domnului, dacă am privi-o cum a avut-o Israel, chiar în zilele cele mai strălucite ale istoriei sale, sub domnia strălucită a lui Solomon. Ca să ne putem închipui bine starea în care va fi ţara Canaanului pentru Israelul lui Dumnezeu, trebuie să privim înainte la „vremurile de înnoire a lucrurilor”.
Moise vorbeşte despre ţară potrivit gândului, pe care L-a avut Dumnezeu cu privire la ea, aşa cum a dat-o Dumnezeu şi nu cum a avut-o Israel. După zugrăvirea Iui, în toate hotarele ei, nu erau nici vrăjmaşi, nici vreun rău oarecare, ci numai rodnicie şi binecuvântări. El o arată aşa cum ar fi trebuit să fie şi aşa cum va fi odată pentru sămânţa lui Avraam, potrivit legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii lor, a legământului nou şi veşnic, întemeiat pe harul nemărginit al lui Dumnezeu şi întărit prin sângele crucii. Deşi sămânţa lui Avraam a greşit cu desăvârşire sub lege şi sub stăpânirea morala a lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeul lui Avraam va da har şi slavă, căci Lui nu-i pare rău de darurile Sale şi de chemarea făcută.
Moise pricepea foarte bine aceste lucruri. El ştia, care va fi sfârşitul celor pe care-i avea înainte şi al copiilor lor, timp de mai multe rânduri de oameni, şi el şi-a aruncat privirea înainte, spre vremea aceia strălucită, când Dumnezeul legământului lui Israel va desfăşura, în faţa privirilor tuturor făpturilor, biruinţa harului Sau, în căile Sale faţă de sămânţa lui Avraam, prietenul Său.
Slujitorul supus al lui Dumnezeu arată adunări!, cum va trebui să se poarte în ţara buna, în care aveau să se aşeze. După ce a vorbit despre trecut şi despre vremea de faţă, vroia să se folosească şi de viitor, în râvna lui sfântă, a folosit tot ce putea să slujească la întipărirea în inima poporului a îndatoririlor faţă de acela, care-i călăuzise până atunci în chip atât de credincios şi care era gata să se sădească în muntele moştenirii lor.
”Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvintezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o”. Trebuiau să laude şi sa slăvească Numele Lui sfânt, săturaţi de rodul bunătăţii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi place să fie înconjurat de inimi, care-şi dau seama de bunătatea Lui şi ale căror buze varsă cântece de laudă şi de mulţumire. El, care locuieşte în cântările de laudă ale lui Israel, vorbeşte: „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmul 50:23). Cea mai slabă laudă a unei inimi pline de mulţumire se ridică în sus ca o mireasmă plăcută spre scaunul de domnie şi spre inima lui Dumnezeu.
Tot aşa e şi azi. Şi noua ni se cere laudă, ca şi lui Israel. Datoria noastră cea mai înaltă e să-L lăudam pe Dumnezeu. „Prin El, (Hristos)să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13:15). Nimic nu poate să preamărească mai mult Numele Dumnezeului nostru ca o simţire plină de mulţumire şi de închinare din partea poporului. De bună seamă că avem dreptul deosebit şi înalt să facem bine şi să arătăm mulţumire oriunde ni se iveşte prilejul. Dar locul întâi se cuvine laudei lui Dumnezeu. În veşnicie ne vom întrebuinţa toate puterile pentru această laudă, căci nu vom mai simţi nevoia şi nu vom mal avea prilejul să facem bine altora atunci.