Moise cunoştea foarte bine pornirea inimii omeneşti, de a uita toate acestea, de a pierde din vedere pe dăruitorul plin de îndurare şi de a se odihni în darurile Lui.

Cuvintele acestea ne vorbesc şi nouă tot atât de puternic ca odinioară lui Israel. Poate că ne vom mira de repetarea deasă a îndemnurilor şi sfaturilor, de necurmata aducere aminte către inima şi cugetul poporului a datoriei de a asculta în toate de Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi de deasa arătare a întâmplărilor în legătură cu izbăvirea lor din Egipt şi cu călătoria lor prin pustie. Dar de ce ne-am mira? Nu trebuie oare să recunoaştem, că avem nevoie înainte de toate de îndemn, sfat şi înştiinţare? N-avem noi nevoie de învăţătură peste învăţătură şi de amintire peste amintire? Ne bucurăm atât de mult de râul binecuvântării, dar nu ne ridicăm la izvorul lui. Facem din mila, binecuvântarea şi binefacerea, cu care ne presară Dumnezeu drumul, un prilej de plăcere de sine, în loc să găsim în ele o pricină de laudă şi mulţumire neîncetată.

Şt apoi, întâmplările însemnate, de care aducea Moise mereu aminte norodului, pot ele sa-şi piardă vreodată însemnătatea, puterea şi preţul? De bună-seamă că nu. Faptele rămâneau aceleaşi, chiar dacă Israel le uita şi le pierdea din vedere preţul. Cum s-ar fi putut, ca plăgile Egiptului, noaptea paştelui, izbăvirea din ţara întunericului, din ruşine şi din robie, trecerea minunată prin Marea Roşie, căderea zilnica a hranei lainice din cer, apele răcoritoare din stâncă, să-şi piardă puterea pentru o inimă, în care mai era măcar o scânteie de iubire faţă de Dumnezeu? Şi de ce ne-am mira, că Moise le-a folosii totdeauna ca o pârghie puternica, pentru ca să mişte inimile poporului? El singur simţea înrâurirea puternică a acestor lucruri şi de aceia dorea ca şi ei să simtă, şi îmboldiţi de însemnătatea lor, sa recunoască drepturile lui Dumnezeu asupra ascultării lor fără nici o şovăire. Pomenirea deasă a lucrurilor din trecut, pe care o găsim în cuvântările de la urmă ale lui Moise către popor, ne trezesc în minte, cuvintele apostolului Petru: „De aceea, voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi, şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji, aducându-vă aminte de lucrurile acestea, căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da osteneala dar, ca şi după moartea mea, să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri.” (2Petru 1:12-15).

Ce potrivire minunată în ce priveşte duhul care a însufleţit pe amândoi aceşti slujitori ai lui Dumnezeu şi între ţinta pe care o urmăreau! Şi unul, şi altul, cunoştea pornirea bietei inimi omeneşti, de a uita lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, şi amândoi simţeau însemnătatea şi preţul lucrurilor, despre care vorbeau. De aici şi dorinţa lor aprinsă, de a trezi neîncetat aceste lucruri în inima şi în amintirea poporului iubit al lui Dumnezeu. O fire nestatornică şi schimbătoare ar fi spus poate lui Moise: „Nu mai ai să ne spui nimic nou? De ce spui mereu aceleaşi lucruri? Ştim tot ce ai să ne spui. Le-am auzit de atâtea ori. De ce sa nu ne mai spui şi ceva nou? N-ar fi bine să ne mai spui ceva şi despre isprăvile ştiinţei de azi? Dacă ne vom gândi mereu la învăţăturile acestea învechite, ne vom împotmoli, în timp ce şuvoiul civilizaţiei trece înainte. Dă-ne, te rog, deci ceva nou”.

Aşa s-ar fi putut vorbi atunci, şi aşa ar putea vorbi şi astăzi biata minte necredincioasă şi o inimă lumească; dar credinţa cunoaşte răspunsul la astfel de gânduri. De bună seamă că Moise şi Petru ar fi tăiat scurt astfel de îndoieli; la fel trebuie să facem şi noi. Se putea oare ca un israelit adevărat să obosească să audă ce a făcut Dumnezeu pentru El în Egipt, la Marea Roşie şi în pustie? Cu neputinţă. O astfel de vorbire trebuie să fie totdeauna proaspătă şi binevenită pentru inima lui. Tot aşa e şi cu creştinul. Poate să obosească inima lui, privind crucea şi toate lucrurile mari şi minunate, care stau în legătură cu ea? Poate el să obosească, cercetând persoana lui Cristos, lucrarea Lui, slujba Lui, slava Lui neasemănată şi bogăţiile Lui nemărginite? Toate acestea sunt scumpe şi de preţ pentru inima lui şi totdeauna vor rămânea de preţ. Poate oare ştiinţa să mai adaoge ceva lui Cristos? Sau poate învăţătura omenească să facă mai desăvârşita taina mântuirii, care are, ca temelie pe „Dumnezeu descoperit în trup” şi drept cunună a clădirii un Om proslăvit în cer? Poate fi ceva mai măreţ?

Şi chiar dacă ne coborâm pentru o clipă pe un tărâm mai jos şi privim la lucrările lui Dumnezeu în lumea înconjurătoare, nu găsim oare acelaşi lucru? Cum am putea obosi vreodată de soare? El nu este nou, razele lui scaldă acest pământ de vreo şase mii de ani şi totuşi ele sunt şi astăzi, în fiecare zi, noi, înviorătoare, binevenite, întocmai ca atunci, când au pornit pentru întâia dată. Sau ne-am putea sătura vreodată de mare? Nici ea nu este nouă. Apele ei s-au frământat neîncetat aproape şase mii de ani şi totuşi le privim de pe mal cu aceiaşi plăcere şi mulţumire. E drept că soarele este uneori prea strălucitor pentru ochii noştri slabi şi marea înghite uneori într-o clipă lucrurile lăudate ale omului. Totuşi amândouă nu-şi pierd nici puterea, nici farmecul şi nici noutatea. Obosim noi oare vreodată privind stropii de rouă, care împânzesc cu o putere proaspătă grădinile şi câmpurile noastre? Sau ne putem satura vreodată de mirosul câmpiilor şi de cântarea privighetorii şi a ciocârliei?

Şi ce sunt toate acestea faţă de frumuseţile care izvorăsc din persoana şi crucea lui Cristos? Ce sunt ele faţă de adevărurile mari ale veşniciei care ne stă înainte?

Cititorule, să nu ascultăm de astfel de şoapte, fie că vin din afară, fie că răsar în lăuntrul inimii noastre, ca să nu pălim ca Israelul după trup, căruia i-a fost greaţa de mana cerească şi care n-a preţuit îndeajuns ţara scumpă, sau ca Dima, care a părăsit pe apostolul Pavel iubind lucrurile de acuma, sau ca aceia, care, nemulţumiţi de cuvintele Domnului, s-au întors înapoi şi na-au mai umblat cu El.