Referitor la capitolele 8 şi 9, J. A. Thompson scoate lapidar în evidenţă următoarele:
În continuare, se face trimitere la două învăţăminte importante din trecut. Mai întâi, experienţa purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de ei în perioada peregrinărilor prin pustiu, când israeliţii au fost neajutoraţi, i-a învăţat lecţia smereniei prin intermediul disciplinei providenţiale. Amintirea acelei experienţe avea darul de a-i păzi de mândria în care ar fi putut cădea, copleşiţi de propriile lor realizări în climatul de securitate şi prosperitate asigurat de ţara în care vor fi intrat (8:1-20). În al doilea rând, orice succes pe care l-ar fi putut repurta în viitoarea campanie de cuceriri militare nu trebuia cotat drept un semn al aprobării divine pentru propria lor neprihănire (9:1-6). În realitate, atât în incidentul cu viţelul de aur (9:7-21), cât şi într-o sumedenie de alte incidente (9:22-29), Israelul s-a dovedit a fi o naţiune necredincioasă şi răzvrătită.
Din nou Moise i-a îndemnat pe israeliţi să asculte de Dumnezeu, apelând, ca motivaţie, la grija plină de iubire pe care le-o purta El. Domnul îngăduise să intervină în viaţa lor încercări cu scopul de a-i smeri, de a-i dovedi şi de a le pune la încercare ascultarea. În paralel cu acestea El i-a şi hrănit însă cu mană din cer, asigurându-le îmbrăcămintea de trebuinţă, care nu s-a uzat şi-încălţămintea necesară să nu li se umfle picioarele în cei patruzeci de ani de peregrinări prin pustiu.
Dumnezeu ştia ce era în inima oamenilor. El nu de aceea a pus la încercare Israelul în pustiu (v. 2), ca să afle vreun lucru pe care nu l-ar fi ştiut, ci le-a dat israeliţilor prilejul de a recunoaşte natura lor rebelă, pentru ca să poată aprecia mai profund îndurarea şi harul Său. Totodată peregrinările prin pustiu au avut rolul de a-i învăţa lecţia de a se teme de Domnul.