„Să păziţi şi să împliniţi toate poruncile pe care vi le dau astăzi” ca să trăiţi, să vă înmulţiţi şi să intraţi în stăpânirea tării, pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor voştri. Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul iau, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti, sau nu, poruncile Lui” (Deuteronom 8:1-2).

Privind în urmă spre drumul, pe care ne-a călăuzit mâna credincioasă a lui Dumnezeu, gândindu-ne la călăuzirea Lui înţeleaptă şi plină de îndurare, aducându-ne aminte, de câte ori ne-a venit în ajutor în chip atât de minunat, izbăvindu-ne de vreo încurcătură sau greutate şi socotind, de câte ori ne-a sprijinit, în vremuri când nu ştiam ce să facem, şi ne-a deschis un drum, mustrându-ne în acelaşi timp pentru toate temerile noastre şi umplându-ne inimile cu laudă şi mulţumire, ne înviorăm şi ne îmbărbătăm.

În acelaşi timp însă trebuie să ne păzim, ca nu cumva să schimbăm aceasta deprindere binecuvântată a inimii cu obişnuinţa de a privi în urmă la drumurile noastre, la ceia-ce am făcut noi, la înaintările noastre, la lucrul nostru sau la tot ce am fost în stare să lucrăm noi. Chiar dacă recunoaştem din gură că „numai harul lui Dumnezeu”, ne-a făcut în stare să lucrăm ceva pentru Dumnezeu, totuşi această mărturisire se poate să nu slujească decât mulţumirii de noi înşine, care nu lasă să răsară o simţire şi o cugetare cu adevărat duhovnicească. Astfel de priviri, aruncate în urmă, cu iubire de sine, sunt tot atât de păgubitoare în roadele lor, ca şi o privire neîncetată în sine însuşi. De altfel orice grijă de eul nostru este păgubitoare si, dacă rămânem sub stăpânirea ei, ea dă lovitura de moarte oricărei legături adevărate cu Dumnezeu. Tot ce are ca ţintă punerea eului nostru în faţa ochilor şi a inimii, ar trebui osândit şi lepădat cu cea mai mare hotărâre, căci altfel aduce sie iubirea vieţii lăuntrice, uscăciune şi întunerec. Nu la aceasta îndemna Moise pe popor.

Să ne aducem aminte cu acest prilej de cuvintele minunate ale apostolului: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3:13-14). Cari erau lucrurile acelea, pe care le-a uitat apostolul? Erau ele cumva scumpele dovezi de har din partea lui Dumnezeu, pe care le-a încercat el în sufletul lui în tot timpul vieţii sale? Cu neputinţă. Locuri ca Fapte 26:2; 2 Timotei 3:11; 4:16-17, arată tocmai dimpotrivă. El se gândeşte la tot ce nu era în legătură cu Hristos, la lucrurile, în care se poate odihni inima, cu care se poate lăuda firea, şi care înrâureau asupra lui ca o povară şi ca o piedecă. Pe toate acestea le-a uitat, dorind cu înflăcărare acele adevăruri mari, ceri îi stăteau înainte. Nici Pavel şi nici vreun alt copil al lui Dumnezeu şi slujitor a lui Cristos nu ar putea dori vreodată să uite măcar o singura împrejurare din viaţa sa pământească, în care s-a arătat bunătatea, iubirea, mila şi credincioşia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, una dintre cele mai scumpe îndeletniciri ale noastre va fi, să ne aducem aminte de toate căile Tatălui nostru, pe care nea purtat şi-n vreme ce călătoream prin pustiul acesta, spre patria şi odihna noastră veşnică. Deci nu îndeletnicirea cu ce am făcut noi, ci cu ce a făcut Domnul pentru noi. Tot aşa şi Israel trebuia să-şi aducă aminte de tot drumul, pe care l-a călăuzit Dumnezeul lor, şi anume pentru ca să poată scoate din inimile lor cuvinte de mulţumire şi să-şi întărească încrederea în Dumnezeu pentru viitor.

Aşa ar trebui să fie totdeauna. Totdeauna să lăudăm pe Dumnezeu pentru tot ce-i în urma noastră şi să ne încredem în El cu privire la tot ce va veni în viitor. Acestea sunt cele două lucruri care slujesc spre slava lui Dumnezeu şi spre pacea, şi bucuria noastră în El. El nea izbăvit, ne izbăveşte şi ne va izbăvi.

Dacă ochii noştri se îndreaptă spre „Eben-Ezer-ii, care stau de-a lungul drumului nostru, nu se poate ca inima să nu înalte strigăte de „Aleluia” Aceluia, care „ne-a ajutat până aici”, şi care de bună seamă că ne va ajuta până la sfârşit. El a ajutat, ajută şi va ajuta. Ce binecuvântat este lanţul, ale cărui verigi poartă cu toate numele „ajutor dumnezeiesc!

Dar nu trebuie să rămânem cu inimile pline de mulţumire numai la dovezile de har şi la sprijinul plin de îndurare din partea Tatălui nostru, ci şi la „smeririle” şi „încercările” pe care le-a adus peste noi iubirea Lui înţeleaptă, credincioasă şi sfântă. Acestea nu-s, cum se spune deseori, „binecuvântări ascunse”, ci arătări deschise şi puternice ale harului, pentru care vom mulţumi neîncetat lui Dumnezeu în vremurile de aur ale veşniciei.

„Adu-ţi aminte de tot drumul”, de toate întâmplările din timpul călătoriei, de orice stare din viaţa dusă în pustiu, de toate călăuzirile lui Dumnezeu, de la început până la sfârşit; călăuziri, care au avut rostul „să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii”.

Pricina de la urmă este foarte însemnată.