Aici întâlnim două lucruri însemnate: Unul plin de mare mângâiere pentru oricine iubeşte pe Dumnezeu, celălalt plin de înştiinţare sfântă pentru oricine îl urăşte. Toţi cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui se pot bizui totdeauna şi în toate împrejurările pe credincioşia Lui neschimbată şi pe cari multe inimi nu sunt lămurite.
„Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său, întocmit mai dinainte” (Rom. 8:28). Dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte prin har în sufletele noastre şi dacă teama de El este înaintea ochilor noştri, putem păşi înainte cu bărbăţie şi încredere veselă, încredinţaţi, că totul va merge şi trebuie să meargă bine. „Prea iubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem o mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este placul înaintea Lui” (1 Ioan 3:21-22).
Iată un adevăr însemnat şi veşnic, atât pentru Israel, cât şi pentru biserică. Şi capitolul 7 din Deuteronom şi capitolul trei din epistola întâi a lui Ioan ne învaţă unul şi acelaşi adevăr practic, anume că Dumnezeu are plăcere de cei ce se tem de El şi poruncile Lui.
E aici ceva din lege? Nu. Iubirea şi legea n-au nimic împreună. Ele sunt depărtate una de alta, ca cele două capete ale pământului. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Duhul, firea, temelia şi felul ascultării noastre dovedesc că ea este cu totul altceva decât legea. Cei ce-s repede gata să strige: „lege” „lege”, când li se pune în fată trebuinţa unei ascultări de copil, sunt într-o mare rătăcire. Dacă am spune, că prin ascultare trebuie să ne dobândim locul înalt şi legătura scumpă de copii ai lui Dumnezeu, învinuirea că ne întoarcem la lege, ar fi dreaptă. Însă a spune că ascultarea creştină e „lege” este o mare rătăcire. De bună-seamă că nu se poate ascultare fără să fii un copil al lui Dumnezeu, dar când eşti un copil al Lui, urmarea trebuie să fie totdeauna ascultarea.
Fiindcă veni vorba, am dori să atragem atenţia cititorului asupra câtorva locuri din Noul Testament, cu privire la care multe inimi nu sunt lămurite. Citim în (Matei 5:43-48) „Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”
Locul acesta, la cea dintâi privire, ar părea că învaţă că starea de copil al lui Dumnezeu poate fi dobândită printr-o anumită purtare; însă nu e aşa. Aici e vorba numai de potrivirea şi asemănarea purtării noastre cu firea şi căile Tatălui nostru. Se spune, de pildă, în viata obişnuită: „N-ai fi fiul tatălui tău, dacă ai lucra aşa”. Tot cam aşa spune şi Domnul: „Dacă vreţi să fiţi fiii Tatălui vostru ceresc, trebuie se fiţi miloşi cu toţi oamenii, căci aşa face şi El”.
Apoi citim în (2 Cor. 6: 17-18) „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic”. Aici nu este vorba de starea de copil, dată prin lucrarea dumnezeiască, ci de recunoaşterea publică a stării de fii ca urmare a despărţirii noastre de rău. (în general, în Scriptură, cuvântul copil (tec-non, este un nume de drăgălăşie, dezmierdare; fiu (ios) arată vrednicia morală, este un copil mic sau slugă şi (niplos) este prunc).
Cititorul să bage bine de seamă, însemnătatea acestei deosebiri. Ea are mare preţ în viată. Nu ajungem copii prin despărţirea noastră de lume, ci dimpotrivă, în Galateni. 3:26 citim: „Căci toţi sunteţi copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus”. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se facă copii ai lui Dumnezeu, copii născuţi nu din sânge, nici din imboldul firii lor, nici din pofta vreunul om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12) „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”(Iacov 1:18). Ne facem copii ai lui Dumnezeu prin naşterea din nou, care – lăudat fie Dumnezeu – este de la început până la sfârşit lucrul Lui. Ce am avut noi a face cu naşterea noastră firească? Nimic. Şi ce avem a face cu naşterea noastră duhovnicească? Tot nimic.
Dar trebuie să ne aducem aminte, că Dumnezeu poate recunoaşte şi se poale face una numai cu aceia care caută, prin harul Lui, să trăiască vrednici de El, aşa cum se cuvine unor fii şi fiice ale Celui Atotputernic. Cum ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne recunoască drept fii! Dacă ne încurcăm în tot felul de lucruri rele şi dacă ne înjugăm la un jug cu necredincioşii? în Evrei 11 citim despre nişte bărbi, „mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ”, şi „că sunt în căutarea unei patrii”. Despre ei se spune: „De aceia lui Dumnezeu nu-i este ruşine să Se numească Dumnezeul lor”. El se putea face una cu ei în faţa lumii şi-i putea recunoaşte ca ai Săi.
Cititorule, să ne cercetăm inimile la lumina acestui adevăr. Sa ne cercetăm căile cinstit. Sa ne întrebăm dacă nu „tragem la un jug cu necredincioşii” în vreun fel. Dacă da, să ascultăm de cuvintele: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-va şi nu vă atingeţi de ce este necurat”. Se poate ca făcând aşa să fim învinuiţi că suntem „înguşti”, „bigoţi”, „făţarnici”, îngâmfaţi”, ca nu trebuie să judecăm nici să ne socotim mai sfinţi sau mai buni decât alţii.
La toate astea avem un singur răspuns: porunca Domnului. El ne spune să ne despărţim, să ieşim din mijlocul lor, să nu ne atingem de ce e necurat, ca să fim priviţi şi recunoscuţi de El ca fii şi fiice ale Lui. Atât ne e de ajuns. Pot să spună oamenii ce or vrea de noi şi să ne numească iarăşi cum le place. Domnul va judeca mai curând sau mai târziu. Datoria noastră este să ne despărţim de necredincioşi, dacă vrem să fim primiţi de Dumnezeu. Dacă cei credincioşi se amestecă cu necredincioşi, cum ei să fie cunoscuţi şi deosebiţi ca fii şi fiice ai Domnului celui Atotputernic?
Dar ar putea întreba cineva: „Cum o să ştim noi care sunt necredincioşi? Toată lumea spune că e creştina, toţi zic că sunt ai lui Cristos, noi nu suntem înconjuraţi de păgâni neştiutori sau Iudei necredincioşi, cum o să-i judecăm atunci? Era foarte lămurit la începutul creştinismului, când scria apostolul bisericii din Corint, atunci linia de despărţire era limpede ca lumina zilei, pe atunci erau trei cete deosebite: Iudei, Neamuri şi Biserica lui Dumnezeu, dar azi s-a schimbat, trăim într-o ţară creştină, cu o stăpânire creştină, de jur împrejurul nostru sunt creştini, aşa că 2 Corinteni 6 nu se poate potrivi la noi, aceasta mergea când biserica era la început, când tocmai ieşise din iudaism şi din păgânism, dar azi, în starea de azi a creştinismului, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Celor ce spun aşa ceva le punem o întrebare: Să fie adevărat că biserica a ajuns azi într-o stare când Noul Testament nu trebuie să mai fie călăuza ei? Am întrecut Scriptura? Atunci, ce trebuie să facem? Încotro să ne îndreptăm ca să fim călăuziţi? Dacă 2 Corinteni 6 nu se mai potriveşte azi la creştini, ce chezăşie avem că se mai potrivesc azi celelalte locuri din Noul Testament? Fapt e însă că Scriptura este dată pentru biserica lui Dumnezeu şi pentru fiecare mădular al ei în parte. Şi câtă vreme biserica e pe pământ, Scriptura are să hotărască. N-avem nevoie de o nouă descoperire, avem „tot adevărul” în Biblie, slavă Domnului. Toată ştiinţa şi filozofia nu pot adăugă o iotă la Cuvântul lui Dumnezeu. Când ni se spune că am înaintat azi, că nu mai suntem unde era lumea la începutul creştinismului, răspundem hotărât că tot adevărul e în Scriptură şi el nu s-a schimbat, chiar dacă lumea şi biserica s-o fi schimbat.
Şi azi ca acum o mie nouă sute cincizeci de ani, când spunea Domnul că ai Lui nu sunt din lume, după cum nici El nu e din lume (Ioan 17), e tot aşa de adevărat. Lumea e fot lume şi azi ca şi atunci. Poate să-şi fi schimbat haine, dar firea, duhul şi adevărurile de temelie nu şi le-a schimbat. De aceia şi azi e tot aşa de rău pentru creştini să tragă la un jug cu necredincioşii. Nu putem trece peste acest adevăr. Copiii lui Dumnezeu sunt deoparte, lumea de alta. Deşi ei sunt în lume, nu sunt din lume. Nu merge să spui: „Nu trebuie să judecăm”. Trebuie să judecăm. Dacă nu vrem să judecam, nu vrem să ascultăm şi aceasta e răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă”. Dacă spunem: „Nu putem judeca”, unde suntem? „Nu judecaţi voi pe cei din lăuntrul? Pe cei de afară îi judecă Dumnezeu” (1 Cor. 5:12-13). Unii din noi se tem să nu li se spună că sunt prea înguşti. Dar ce are a face pentru o inimă predată Domnului ce cred oamenii despre noi? Gândurile omeneşti vor pieri. Când ne vom arăta înaintea Scaunului de judecată al lui Cristos, când vom sta în strălucirea slavei, ce însemnătate va avea pentru noi dacă oamenii ne-au socotit „înguşti”, „largi”, sau altfel?
Şl de ce ne-ar păsa atunci? Să nu ne sinchisim de aşa ceva nici cât negru sub unghie. Ţinta noastră să fie să facem ce vrea Domnul nostru.
Să ne îndreptăm acuma puţin la adevărul însemnat, care ni se arată în versetul 10 al capitolului nostru: „Dar răsplăteşte îndată pe cei ce-L urăsc, şi-i pierde; nu dă nici o păsuire celui ce-L urăşte, ci-i răsplăteşte îndată.” (Deuteronom 7:10). Pe când în versetul 9 cei ce iubesc pe Dumnezeu, sunt mângâiaţi şi îmbărbătaţi în chipul cel mai frumos să ţină poruncile Lui, versetul zece dă o înştiinţare puternică celor ce urăsc pe Dumnezeu.
Vine vremea când Dumnezeu se va socoti în faţa cu vrăjmaşii Săi. Cât de groaznic este gândul, că ar putea cineva să urască pe Acela, care este „Lumină” şi „iubire”, izvorul bunătăţii, începutul şi dătătorul tuturor darurilor desăvârşite şi Tatăl Luminilor, a cărui mâna darnică împacă nevoile oricărei fiinţe vii, care aude ţipătul corbilor mici şi potoleşte setea asinului sălbatic; Acela care este singur înţelept, nespus de bun şi desăvârşit Dumnezeu cel sfânt, Domnul şi Stăpânitorul puternic şi făcătorul marginilor pământului.
Mai spun încă odată: ce gând groaznic, că cineva poate să urască pe un astfel de Dumnezeu şi totuşi ştim că toţi aceia care nu-L iubesc, trebuie să-L urască, chiar dacă omul nu vrea să recunoască acest fapt. În privinţa aceasta nu este cale de mijloc. Trebuie să stai sau de o parte, sau de alta. Şi de fapt, omul chiar cel ce zice că e religios, nu şovăie mult, când e vorba ca sa-şi dea cărţile pe faţă. De multe ori vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu, ascunsa în adâncul inimii, iese la iveală în ura împotriva copiilor Lui, a Cuvântului Sau, a închinării Sale şi a slujbei Sale. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” (Rom. 8:7). Vrăjmăşia aceasta se arata în tot ce stă în legătură cu Dumnezeu. Ea dormitează în orice inimă neîntoarsă la Domnul şi aşteaptă numai să se arate. Orice om în starea lui firească, urăşte pe Dumnezeu. De câte ori nu auzim zicându-se: „Urăsc pe cei credincioşi, nu pot suferi cântările religioase, urăsc pe cei ce predică Evanghelia”. Adevărul e ca Dumnezeu e urât, nu ei.
Dumnezeu însă spune în locul de mai sus: „Dar răsplăteşte îndată pe cei ce-L urăsc şi-i pierde”. Ce adevăr mare! O, de-ar lua aminte la el oricine e în starea aceasta. Omul nu-l aude cu plăcere, şi mulţi l-ar înlătura. Ei caută sa se amăgească pe ei şi pe alţii, socotind că Dumnezeu e prea bun, prea iubitor şi prea milos, ca să poată judeca atât de aspru făpturile Sale. Însă uită cu desăvârşire ca drumurile stăpânirii morale a lui Dumnezeu sunt tot atât de desăvârşite, ca şi drumurile harului. Îşi închipuie că Dumnezeu ar trece cu vederea răul sau că nu l-ar privi pe el şi pe cei ce-l fac, chiar atât de aspru. Oricine se lasă pradă acestei rătăciri nenorocite, o face pe socoteala sa veşnică. E adevărat ca Dumnezeu, în harul Sau bogat şi fără margini şi în îndurarea Sa, ne poate ierta păcatele, ne poate pune cu desăvârşire într-o stare după voia Sa şi ne poate umplea inimile cu Duhul înfierii. Dar aceasta e cu totul altceva. Acesta este harul care stăpâneşte prin neprihănire ca să dea viaţa veşnică prin Domnul nostru Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul, care, în Iubirea Sa minunată, dă sfinţenia Sa bietului păcătos vinovat, care simte şi recunoaşte că n-o are şi nici n-o poate dobândi. În marea iubire a inimii Lui, Dumnezeu a găsit un mijloc, care-i face cu putinţă să pună într-o stare după voia Sa pe orice păcătos care se căieşte, care crede ca un copil în Isus, fără ca aceasta să strice ceva dreptăţii sale, ba chiar, Dumnezeu o face pe temeiul acestei dreptăţi (Rom. 3:26). Oare a trecut Dumnezeu cu vederea la Golgota păcatul ca şi când n-ar fi însemnând nimic? A coborât El astfel cerinţele stăpânirii Sale morale, a micşorat drepturile sfinţeniei Sale sau s-a atins întrucâtva de vrednicia şi măreţia legii? Nu, deloc! Dimpotrivă, lucrul s-a petrecut cu totul altfel. Nicăieri nu se poate vedea o ură veşnica a lui Dumnezeu împotriva păcatului şi hotărârea Lui neschimbată de al pedepsi cu pedeapsă veşnică, decât în lucrarea frumoasa şi măreaţă a mântuirii. Niciodată nu s-ar fi putut găsi mai dreaptă stăpânirea dumnezeiască, niciodată nu s-ar fi putut ţinea mai bine în picioare cerinţele sfinţeniei, adevărului şi dreptăţii dumnezeieşti, şi niciodată nu s-ar fi putut întări legea în chip mai strălucit, decât în planul minunat de mântuire, plăzmuit de Dumnezeu Tatăl, împlinit de Dumnezeu Fiul şi descoperit de Dumnezeu Duhul Sfânt.
Dacă vrem să înţelegem cu adevărat ura lui Dumnezeu împotriva păcatului şi adevărata fire a sfinţeniei sale, trebuie să ne uităm la cruce. Trebuie să ascultăm la strigătul de durere amara, înălţat din inima Fiului către Dumnezeu şi care a străbătut umbrele întunecate ale Golgotei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?” Niciodată nu s-a mai pus o astfel de întrebare şi niciodată nu mai poate fi pusă lui Dumnezeu. Ea stă singură în cărţile veşniciei, fie că privim pe Acela, de la care a pornit, sau pe Acela, către care a fost îndreptată. Crucea este măsura urii lui Dumnezeu împotriva păcatului precum şi măsura iubirii Lui faţă de păcătos. Ea este temelia nezguduită a scaunului de domnie al îndurării, temeiul drept pentru Dumnezeu, pe care ne-a iertat păcatele şi pe care ne poate pune în totul fără prihană înaintea Lui într-un Cristos înviat şi proslăvit.
Dar atunci, care va fi sfârşitul tuturor acelora, care dispreţuiesc toate acestea, care stăruie în ura lor împotriva lui Dumnezeu şi spun totuşi, că El este prea bun şi prea milos şi că nu pedepseşte pe răufăcători. „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). Locul acesta este foarte însemnat. El nu numai că ne arată adevărul, că toţi cei ce cred în Fiul au viaţa veşnică, ci nimiceşte şi cele două învăţături rătăcite ale zilelor noastre, şi anume învăţătura despre iertarea tuturor şi pe cea despre nimicirea celor păcătoşi. Cea dintâi învaţă că la urma urmei vor fi mântuiţi şi binecuvântaţi toţi oamenii. Locul nostru spune: „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa”.
Cea de a doua spune, că cei ce sunt în afară de Hristos, vor pieri ca vitele. Locul nostru insă spune: „Mania lui Dumnezeu rămâne” asupra oricui nu crede sau nu ascultă. Nu se pot împăca: o mânie, care rămâne, şi o nimicire desăvârşită.
Ne-am putea oare gândi, fie numai pentru o clipă, că un Dumnezeu drept, care a îngăduit judecata asupra Fiului Său singur născut, care este plăcerea Sa veşnică, pentru că Acesta a purtat în trupul său păcatele noastre pe cruce, ar putea îngădui să scape păcătosul nepocăit? Dacă Isus, omul fără pată, sfânt şi desăvârşit, Singurul desăvârşit care a umblat vreodată pe pământ, a trebuit să sufere pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, s-ar putea oare să fie mântuiţi, binecuvântaţi şi primiţi în cer răufăcătorii, necredincioşii şi cel ce urase pe Dumnezeu? – şi toate astea numai pentru că Dumnezeu ar fi prea bun, ca să arunce pe păcătoşi pentru totdeauna în iad? Dacă Dumnezeu a trebuit să părăsească şi să zdrobească pe Fiul Său cel iubit, pentru ca să scape pe ai Săi de păcate, s-ar putea oare ca nelegiuiţii, dispreţuitorii şi împotrivitorii să fie mântuiţi şi să rămână totuşi în păcate? A murit Domnul Isus pentru nimic? Degeaba şi-a ascuns Dumnezeu faţă de El? Pentru ce atunci toată groaza Golgotei? Pentru ce întunericul, care a ţinut trei ceasuri? Pentru ce strigătul amar: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit”? Pentru ce toate acestea, dacă păcătoşii pot să se suie în cer fără ele? Pentru ce toate acele suferinţe şi dureri nespuse, dacă Dumnezeu este prea bun, prea îndurător şi prea milos, ca să trimită pe păcătoşi în Iad? Ce nebunie îngrozitoare! Ce nu pot crede oamenii afară de adevărul lui Dumnezeu! Biata minte omenească întunecată, vrea să creadă cele mal mari amăgiri, numai ca să găsească în ele o dezvinovăţire pentru lepădarea învăţăturii lămurite a Scripturii! ceea ce n-ar crede oamenii despre nici-o cârmuire omenească bună, cred despre singura cârmuire bună, înţeleaptă, adevărată şi dreaptă a lui Dumnezeu. Ce am zice despre o cârmuire care n-ar putea sau n-ar vrea să pedepsească pe făcătorii de rele? Ne-ar plăcea să trăim sub o astfel de cârmuire? Ne-am putea Închipui o cârmuire prea bună, prea miloasa, ca să îngăduie legilor să pedepsească pe nelegiuiţi. Cititorule, nu vezi tu că Versetul, pe care-l cercetăm acum, zdrobeşte cu desăvârşire toate părerile şi închipuirile oamenilor în prostia şi neştiinţa lor cu privire la stăpânirea morală dumnezeiască? Ce bine ar fi ca omul să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi să ţină seama de înştiinţarea limpede şi puternică a mâniei viitoare şi a Judecăţii veşnice! În loc să caute să se încredinţeze pe el şi pe alţii că nu este Iad, că nu e un vierme care nu moare şi un foc care nu se stinge, că nu e chin veşnic, mai bine ar asculta de glasul lui Dumnezeu care le dă de ştire, şi ar alerga la nădejdea care le e pusă înainte în Evanghelie, până nu e prea târziu. Dumnezeu spune că va răsplăti celui ce-L urăşte. Ce răsplată va fi aceasta? Cine va putea s-o sufere? Stăpânirea morală a lui Dumnezeu este desăvârşită şi pentru cine este aşa, e cu neputinţă, ca El să lase nejudecat răul.
Cuvântul lui Dumnezeu fine în veac şi vedem asprimea cârmuirii morale a lui Dumnezeu, atât în legătură cu Israel, cât şi astăzi, cu privire la creştini. A trecut oare Dumnezeu cu vederea răul la poporul Său? Nicidecum! Dimpotrivă, a pedepsit neîncetat pe poporul Său Israel cu nuiaua lui mustrătoare şi anume, tocmai pentru că era poporul Său. El le-a spus prin proorocul Amos: „Ascultaţi cuvântul acesta, pe care-l rosteşte Domnul împotriva voastră, copii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului! „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea, vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.” (Amos 3:1-2).
Acelaşi adevăr îl găsim în epistola întâi a lui Petru, cu privire la creştini: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (1 Petru 4:17-18)
Dumnezeu pedepseşte pe ai Săi, tocmai pentru că sunt al Săi şi pentru ca el să nu fie osândit odată cu lumea: „Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.” (1 Cor. 11:32). Dumnezeu îngăduie copiilor lumii acesteia să meargă pe căile lor, însă ziua lor e o zi întunecată şi groaznică, o zi de Judecată şi mânie fără milă vine. Omul poate să stea la îndoială, să judece şi să-şi facă la păreri, dar Scriptura vorbeşte hotărât şi tare: „pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” (Faptele Ap. 17:31). Ziua aceia a socotelilor, în care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia în fată, este aproape.