Voi şi cu mine, noi suntem dispuşi să-i iubim pe cei care ne iubesc, pe cei care ne par simpatici, binevoitori (Luca 6.32). Dragostea lui Dumnezeu este de o cu totul altă natură. Ea s-a exercitat încă din Egipt asupra lui Israel, popor slab şi nevoiaş, care nu-L căuta pe Dumnezeu, „cel mai mic dintre toate popoarele“ (v. 7, 8). Asupra noastră, această dragoste s-a exercitat pe când eram fără putere, fără evlavie, încă păcătoşi, vrăjmaşi lui Dumnezeu (Romani 5.6, 8, 10).Omul iubeşte când găseşte la alţii motive pentru asemenea sentimente; este o iubire preferenţială. La Dumnezeu, dimpotrivă, toate motivele pentru a ne iubi se aflau în propria Sa inimă, astfel că această dragoste se revarsă peste toate făpturile Sale fără nici o deosebire. De acum, dragostea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la om nu este răspunsul cuvenit la dragostea Sa; ea are un motiv: „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.19). Şi are pentru noi o consecinţă: ascultarea (v. 9). Acesteia, inima lui Dumnezeu îi răspunde din nou, dar cu un sentiment deosebit, cel din v. 13, care are drept corespondent în Noul Testament promisiunea Domnului Isus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi ...“ (Ioan 14.23; 1 Ioan 5.3).Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să trăim din plin această experiență.