Nici o milă pentru Canaaniţi, nici-un legământ cu ei, nici o legătură, nici o prietenie, ci numai o judecată aspră, deci o despărţire hotărâtă.
Ştim cât de repede şi cât de mult a greşit Israel în împlinirea acestei porunci dumnezeieşti. De abia au păşit în ţara Canaanului şi au şi încheiat un legământ cu Ghibeoniţi. Chiar Iosua a căzut în această capcană. Căpeteniile adunării, înşelate de hainele zdrenţuite şi de pâinea mucegăită a acelui popor viclean, s-au lăsat amăgite să lucreze împotriva poruncii lămurite a lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi fost feriţi de greşeala de a încheia o legătură cu un popor, pe care ar fi trebuit să-l izgonească. Dar ei au judecat după înfăţişare, după ceea ce vedeau ochii lor şi au trebuit să sufere urmările. Pentru noi e plin de învăţătură, când vedem că ce n-au fost în stare să facă zidurile Ierihonului, au făcut hainele, pâinea mucegăită şi vorbele amăgitoare ale Ghibeoniţilor. Trebuie să ne temem mai mult de viclenia Satanei, decât de puterea lui. „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului”. Feluritele părţi ale armăturii lui Dumnezeu, se pot înşira sub două cuvinte: ascultare şi dependenţă. Un suflet stăpânit cu adevărat de Cuvântul lui Dumnezeu şi care atârnă de puterea Duhului, este înarmat pe deplin pentru lupta. Acestea au fost armele, cu care a biruit Omul Isus Cristos pe vrăjmaş. Dracul nu putea să facă nimic cu un Om, deplin ascultător şi care depinde în totul de Dumnezeu. Să fim şi noi ca El!
O ascultare deplină este scutul cel mai bun împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Fără îndoială, că povestirea Ghibenoţilor părea adevărată şi înfăţişarea lor din afară venea să întărească spusele lor. Însă toate acestea n-ar fi trebuit să aibă pentru Iosua şi pentru bătrâni nici cel mai mic preţ şi nici nu l-ar fi avut, dacă s-ar fi gândit la poruncile Domnului, însă aici au greşit, în loc să asculte de ce li se spusese, au judecat şi au chibzuit după cele ce au văzut. Dar judecata omenească nu poate fi niciodată călăuza poporului lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim călăuziţi totdeauna numai de Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul Tatălui, ochiul Tatălui poate călăuzi şi pe cel mai tânăr şi mai slab copil al tui. Tot ce ne trebuie este o inimă smerită şi supusă. Nu e nevoie de cine ştie ce învăţătură pentru asta. Altfel ce s-ar face cei mal mulţi creştini care nu-s învăţaţi. De altfel, învăţătura şi înţelepciunea omenească, dacă nu e ţinută la locul ei e o mare unealtă în mâna vrăjmaşului. Cele mai multe erezii au intrat în biserică nu prin cei neînvăţaţi, ci prin cei învăţaţi, Şi cine a făcut legământ cu Ghibeoniţii? Nu poporul de rând, ci mai marii lor. Fără îndoială toţi erau amestecaţi, dar cei mai mari erau în frunte. De ce? Fiindcă au nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu.
„Să nu faci legământ cu ei”. Putea fi ceva mai lămurit? Puteau hainele lor zdrenţuite, încălţămintea roasă şi pâinea mucegăită să schimbe porunca dumnezeiască? Nu. Nimic nu poate îndreptăţi neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă întâlnim greutăţi pe cale, împrejurări încâlcite, pentru care nu suntem pregătiţi, şi despre cari nu ne putem face o judecată, ce să facem? Să stăm de vorbă asupra lor? Nu. Ci să ne încredem în Domnul; să aşteptăm ce spune El. „Pe cei blânzi îi va călăuzi în judecata lor şi-i va învăţa”. Dacă ar fi făcut aşa Iosua şi mai marii, n-ar fi făcut legământ cu Ghibeoniţii. Şi dacă aşa va face cititorul, va fi scutit de o mulţime de rele şi va fi păzit pe calea cea bună.