Dar să ne întoarcem la capitolul nostru, ale cărui versete de la sfârşit cer o deosebită luare aminte. În ele auzim, ce frumos şi mişcător caută Moise să îmbărbăteze inima poporului cu privire la neamurile de temut ale Canaanului. El pătrunde până în lăuntrul gândurilor şi simţirilor lor şi le-o ia înainte.

Leacul cel mare împotriva tuturor temerilor şi îngrijorărilor necredinţei este aţintirea ochiului spre Dumnezeul cel viu, căci aceasta ridică inima mai presus de toate greutăţile şi piedicile de tot felul. Nu poate folosi la nimic tăgăduirea greutăţilor şi a piedicilor. Tăgăduirea aceasta nu insuflă inimii nici mângâiere şi nici curaj. Sunt oameni, care în faţa greutăţilor şi încercărilor spun mereu la vorbe umflate care dovedesc tocmai că nu cunosc deloc faptele crude ale vieţii. Ei ar dori să ne facă să nu simţim încercările, suferinţele şi greutăţile de pe cale. Însă le-ar putea spune tot atât de bine, că n-avem cap pe umeri sau inimă în piept. Astfel de oameni nu ştiu să mângâie o inimă zdrobită. Sunt doar nişte oameni de vorbe late, care nu ştiu cum să se poarte cu nişte suflete, care se găsesc în luptă sau în toiul greutăţilor vieţii zilnice.

Moise însă caută să îmbărbăteze inima fraţilor săi cu totul altfel. El spune: „Nu te teme” Şi de ce nu? Nu erau oare vrăjmaşi, greutăţi şi primejdii în ţară? Bineînţeles că da, şi Moise nu se gândea de loc să le tăgăduiască. De ce nu trebuiau să se teamă „Căci Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău”. Cuvintele acestea aduc mângâiere şi îmbărbătare adevărată. Vrăjmaşii erau, dar Dumnezeu era izvorul nesecat de ajutorare. La fel caută şi Iosafat să-şi îmbărbăteze fraţii în timpul încercării şi al necazului: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” (2 Cronici 20:12).

Aici e taina. Ochii sunt îndreptaţi spre Dumnezeu. Puterea Lui vine în mijlocul greutăţilor şi aceasta liniştea totul. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8:31). Moise întâmpină prin slujba sa binecuvântată temerile, care se ridicau în inimile copiilor lui Israel: „Neamurile acestea sunt mai mari decât mine”. Era adevărat, însă erau ele oare mai mari decât „Dumnezeul cel mare şi înfricoşat?”. Care neamuri ar putea sta în faţa Lui? Însuşi Dumnezeu era, ca să zicem aşa, în luptă cu aceste neamuri, din pricina păcatelor lor groaznice. Măsura fărădelegilor lor era plină. Ceasul lor bătuse şi Dumnezeul lui Israel era gata sa-i izgonească dinaintea poporului Sau.

De aceia Israel nu trebuia să se teamă de puterea vrăjmaşului, căci Domnul avea să-i vină în ajutor. Dar în tară era ceva cu mult mai de temut decât puterea vrăjmaşului. Era laţul închinării la idoli. „Chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeţi în foc”. Inima se va fi întrebat însă: „Cum aşa, să nimicim noi aurul şi argintul cu care sunt împodobite aceste chipuri? Nu l-am putea întrebuinţa oare pentru un scop bun? E foarte drept să nimicim chipurile, de ce însă şi aurul şi argintul?”

Vai, acestea sunt cugetări foarte plăcute sărmanei noastre inimi. De câte ori nu ne înşelăm singuri în felul acesta, când suntem chemaţi sa judecăm răul? Căutăm să ne amăgim şi credem că avem dreptul să scoatem câte ceva şi să păstrăm pentru noi, cu un cuvânt, credem ca avem dreptul sa facem o deosebire. Suntem gata să aruncăm o parte din rău, însă nu totul, voim să ardem lemnul idolilor, dar cruţăm aurul şi argintul.

Dar ce amăgire nenorocită este aceasta, „Să nu pofteşti şi să nu iei pentru tine argintul şi aurul de pe ele, ca nu cumva aceste lucruri să ajungă pentru tine o cursă; căci ele sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău”. Totul trebuie înlăturat, totul trebuie nimicit. Dacă păstrăm chiar cel mal mic lucru din ce este sortit nimicirii, cădem în laţul diavolului şi ne unim cu acela ce este o urâciune înaintea lui Dumnezeu, oricât de preţuit ar fi de oameni.

Cititorule, păzeşte-te de aşa ceva!