Acum să ne întoarcem la capitolul nostru. După ce Moise a spus în faţa adunării marele adevăr de temelie, că Domnul este singurul Dumnezeu, urmează să le trezească în minte datoriile sfinte, pe care le au faţă de acest Dumnezeu. Nu numai că El este un singur Dumnezeu, dar Dumnezeul acesta este Dumnezeul lor. În îndurarea Lui mare, El se unise cu el. El îi purtase ca pe aripi de vultur şi-i adusese la Sine, pentru ca ei să fie poporul Lui şi El să fie Dumnezeul lor. Dar Israel avea să se poarte potrivit cu o astfel de legătură. Cum ar fi fost cu putinţă aşa ceva? Cum ar fi putut să se arate o astfel de purtare? Ea putea să izvorască numai dintr-o inima iubitoare şi de aceia spune Moise: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată Inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronom 6:5). Iată taina oricărei religii adevărate. Fără iubire totul este fără preţ în faţa lui Dumnezeu. „Da-mi, fiule, inima ta”. Acolo, unde e dată inima, toate vor merge bine şi drept. Inima se poate asemăna cu regulatorul unui ceas de buzunar. Regulatorul lucrează asupra arcului, acesta asupra altui arc, iar acesta asupra arătătorilor care se învârtesc. Dacă ceasul meu umblă prea repede, sau prea încet, nu foloseşte la nimic să mişc arătătorii. Trebuie să aşez regulatorul. Tot aşa şi inima este regulatorul omului întreg. Dacă inima noastră este într-o stare bună, întreaga noastră purtare va fi bună. Toată viata şi toate faptele noastre se vor potrivi totdeauna cu starea noastră lăuntrică. Schimbările şi îndreptările pe dinafară nu vor ţinea niciodată mult. Lucrul trebuie să pornească din inimă. Dumnezeu se uită la inimă. Cuvântul Lui către noi este: „Să nu iubim ca vorbe, nici cu limba, ci cu fapte şi adevărat”.

Cât de mult destăinuiesc aceste cuvinte inima Lui iubitoare! Da, El ne iubeşte cu fapta şi cu adevărat şi aşteaptă acelaşi lucru de la noi, atât faţă de El, cât şi faţă de semenii noştri. Toate trebuie să izvorască dea dreptul din inimă: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în Inima ta.” (Deuteronom 6:6). Lucrul acesta este vrednic de luat aminte. Căci ce este în inimă, iese şi pe buze şi se descopere şi în viaţă. Cât de însemnat este deci să avem inima atât de plină de Cuvântul lui Dumnezeu, încât să nu mai fie loc pentru deşertăciunile şi prostiile lumii acesteia. Vorbele noastre vor fi atunci totdeauna pline de har şi sărate cu sare. „Căci gura vorbeşte din ce prisoseşte în inimă”. Totdeauna putem judeca Inima după ceea ce iese din gură. Limba este, ca să zicem aşa, gura inimii, ba chiar a omului întreg. „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a Inimii lui”. Când inima este stăpânită de Cuvântul lui Dumnezeu, se văd în viată urmările binecuvântate ale acestei stări.

Sfânta Scriptură ne arată în multe locuri, câtă însemnătate dă Dumnezeu stării Inimii în ce-L priveşte pe El şi Cuvântul Lui, ceea ce la urma urmei e acelaşi lucru. Daca inima este rece şi nepăsătoare faţă de Dumnezeu şi faţă de adevărul Lui, mai curând sau mal târziu se va vedea o abatere de la cărarea adevărului şi a neprihănirii. De aceea Barnaba îndemna pe cei întorşi de curând din Antiohia „să rămână cu Inima hotărâtă alipiţi de Domnul”. Cât de trebuitor este un astfel de îndemn pentru toţi creştinii! O astfel de „hotărâre a inimii” este foarte scumpă pentru Dumnezeu. Ea dă creştinului acea seriozitate plăcută, care ar trebui dorită de noi toţi. Ea este un leac dumnezeiesc împotriva răcelii, a nepăsării şi a formalismului mort, ba chiar împotriva a tot ce e neplăcut lui Dumnezeu. Purtarea noastră din afară poate să fie bună şi mărturisirea noastră drept credincioasă, dar când lipseşte hotărârea trainică a inimii, dacă nu rămânem cu toată fiinţa noastră la Dumnezeu şi la Cristosul Lui, totul e fără preţ.

Apoi prin inimă ne învaţă Duhul Sfânt. De aceia se roagă apostolul pentru sfinţii din Efes, să fie luminaţi în ce priveşte ochii inimilor şi Hristos să locuiască in inimile lor prin credinţă. Aşadar vedem că toată Scriptura se potriveşte cu îndemnul din capitolul nostru: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, sa le ai în inima ta”. Dacă Israel ar fi urmai acest îndemn, ar fi rămas în apropierea Dumnezeului sau şi ar fi fost ferit de orice rău, şi mai ales de păcatul urât al închinării la idoli. Dacă ar fi închis cu adevărat Cuvântul scump al Domnului în inimile lor, nu ar fi căzut în primejdia de a se închina lui Baal şi Astarteiei. Să băgăm de seamă, cât de mult se arată în locul acesta felul deosebit al Deuteronomului. El nu este cartea slujbelor sau jertfelor, ci a ascultării. Lucrul cel mai de căpetenie din el este Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul Domnului în inimile lui Israel. El ne învaţă de fiecare data, că o inimă, care iubeşte şi cinsteşte Cuvântul lui Dumnezeu, este gata pentru orice faptă de ascultare, fie că e vorba de aducerea unei jertfe sau de ţinerea unei zile. Israelitul putea sa ajungă într-un loc sau într-o împrejurare, în care să-i fie cu neputinţă o împlinire a obiceiurilor, jertfelor, slujbelor, dar nu putea sa ajungă niciodată într-o împrejurare când să nu poată iubi, cinsti şi asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă avea să fie dus ca un biet prins de război până la capătul pământului, nu-i putea nimeni răpi dreptul deosebit de a zice împreuna cu psalmistul: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. (Psalm 119:11).

Ce cuvinte scumpe! Ele cuprind temeiul de căpetenie al vieţii dumnezeieşti din toate timpurile, care nu-şi poate pierde niciodată puterea şi preţul. Pe cât de adevărat a fost în zilele patriarhilor, pe atât de adevărat este şi astăzi, pentru fiecare credincios, în mijlocul prăbuşirii fără nădejde a bisericii. Cu un cuvânt, ascultarea este datoria sfânta şi cinstea deosebită a făpturii, şi anume ascultarea de Ziditorul său şi de Cuvântul Lui veşnic. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său şi El ne îndeamnă să lăsam acest Cuvânt să locuiască din belşug în inimile noastre şi să-i îngăduim să şi împlinească înrâurirea sfinţitoare asupra întregii noastre purtări şi asupra întregii noastre fiinţe.