Doua imbolduri de căpetenie ar fi trebuit să călăuzească adunarea lui Israel în purtarea ei: „iubire” şi „teama”. Aceste două lucruri le găsim de multe ori în Scriptură şi însemnătatea lor nu poale fi niciodată preţuită îndeajuns. „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Suntem îndemnaţi să petrecem toată ziua în teama Domnului. Ea este un scut mare împotriva oricărui rău. „Apoi a zis omului: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea” (Iov 28:28). Sfânta Scriptură cuprinde o mulţime de locuri, care pun în faţa ochilor însemnătatea nemăsurată a fricii de Dumnezeu. Iosif zice: „Cum aş putea să fac eu un rău, atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Cel ce trăieşte din obişnuinţă în frica lui Dumnezeu, rămâne păzit de orice fel de rău moral. Aducerea aminte necurmată de starea de faţă a lui Dumnezeu este sculul cel mai puternic în faţa oricărei ispite. De câte ori nu ni se întâmpla ca starea de faţă a unei persoane duhovniceşti să fie o piedică binefăcătoare împotriva uşurătăţii şi prostiei, şi dacă un om muritor poate sa aibă o înrâurire atât de binefăcătoare, cu cât mai mult nu o are starea de faţă a lui Dumnezeu.

Iubiţi cititori creştini, sa ne îndreptăm toată luarea aminte asupra acestui lucru. Să căutăm să trăim în simţământul că ne găsim totdeauna în faţa lui Dumnezeu. Numai astfel vom fi păziţi de multele feluri şi forme ale răului pe care le întâlnim zilnic şi spre care vai, suntem prea porniţi. Frica de Dumnezeu sar dovedi un zăgaz binecuvântat împotriva răului, în orice chip şi formă. Ea ne-ar face adevăraţi în toate vorbele şi faptele noastre. Vai, de câte ori nu rostesc buzele noastre cuvintele goale şi deşarte! De câte ori nu vorbim mult mai mult decât simţim! Noi nu suntem cinstiţi când nu vorbim adevărul cu aproapele nostru. Dăm la iveală simţiri, care nici nu se găsesc în inimile noastre. Ne purtăm făţarnic între noi. Vorbim de rău pe fratele nostru.

Dar toate acestea dovedesc prea vădit, cât de puţin trăim în starea de fata a lui Dumnezeu. Cât de schimbată ar fi purtarea noastră, dacă ne-am da totdeauna seama, că Dumnezeu ne aude şi ne vede, că El ţine seamă de flecare cuvânt al nostru, cunoaşte orice gând şi vede toate căile noastre! Cum am veghea asupra gândurilor, simţirilor şi limbilor noastre! Cată curăţenie a inimii ne-ar aduce acest lucru! Cât adevăr în legăturile cu aproapele nostru! Sa năzuim totdeauna să trăim cu simţământul că Dumnezeu e de faţa şi să vieţuim în fiecare zi, ba chiar în fiecare ceas, în frica Domnului. Apoi, ce înrâurire puternica ar avea asupra noastră simţământul iubirii Sale! Cât de mult ne-ar îndemna această iubire, sa facem tot ce doreşte ea! Ne-am găsi singura plăcere în facerea binelui. Am putea să gustăm din bucuria nespusă de a face alte inimi fericite şi de a ne gândi totdeauna numai la ce este folositor. Dacă am rămânea cât mai aproape de izvorul iubirii dumnezeieşti, am fi nişte râuri răcoritoare în mijlocul pustiului înşelat din jurul nostru, lumini strălucitoare în mijlocul întunerecului moral, care ne înconjoară. Apostolul zice: „Căci dragostea lui Cristos ne strânge; fiindcă am ajuns la încredinţarea, că dacă unul singur a murit pentru toţi, însemnează că moartea Lui a fost moartea tuturor. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”.

Ce bine ar fi dacă toate acestea s-ar împlini mai mult şi s-ar finea mai cu tărie între noi. Această teama şi această iubire să locuiască neîncetat în inimile noastre şi să le stăpânească, pentru ca viaţa noastră de toate zilele să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul, mângâierea şi binecuvântarea tuturor acelora, care vin în atingere cu noi.