Deuteronom 6:1-4 (C. H. Mackintosh)

Aici întâlnim marele adevăr de temelie, pentru ţinerea căruia a fost chemai în deosebi poporul lui Israel, anume adevărul, că Dumnezeu este singurul Domn. Adevărul acesta alcătuia temelia adevărată a sistemului iudaic. Poporul era fericit şi binecuvântat, câtă vreme ţinea cu tărie la acest adevăr; îndată însă ce îl părăsea, totul era pierdut. Adevărul acesta deosebea pe Israel de celelalte neamuri de pe pământ. Poporul era chemai să-l mărturisească în faţa unei lumi închinătoare la idoli „cu mulţii ei dumnezei şi domni”. Datoria lui sfântă şi cinstea lui era să mărturisească neîncetat, că este un singur Dumnezeu. Chiar Avram, tatăl lor, a fost chemai să plece dintre vecinii săi închinători la idoli, ca să fie o mărturie pentru singurul Dumnezeu adevărat şi viu.

În capitolul din urmă al cărţii Iosua, găsim o pomenire a acestui fapt. Iosua, în cea din urmă cuvântare a sa către popor, îndeamnă poporul aşa: „Iosua a adunat toate seminţiile lui Israel la Sihem şi a chemai pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oastei. Ei s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. Iosua a zis întregului popor: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Părinţii voştri Terah, tatăl lui Avram şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat) şi slujeau altor dumnezei. Eu am luat pe tatăl vostru Avram din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa şi i-am dat pe Isaac” (Iosua 24:1-3).

Ei n-ar fi trebuit să uite niciodată că părinţii lor au slujit altor dumnezei. Amintirea acestui lucru i-ar fi îndemnat totdeauna să vegheze cu râvnă ca să nu cadă şi ei cumva în acel păcat grozav, din care scosese Dumnezeu pe tatăl lui Avram. Ar fi trebuit să înţeleagă cât de porniţi erau, să cadă în acelaşi păcat, în care au trăit părinţii lor.

Urmându-şi cuvântarea, Iosua aduce aminte norodului încă odată întâmplările de seamă din istoria sa, începând cu naşterea lui Isaac până în prezent, şi-l îndeamnă pe temeiul acestor lucruri: „Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-i cu scumpătate şi credincioşie.

Depărtaţi dumnezeii, cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor, cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

Să băgăm bine de seamă pomenirea mereu a faptului, că părinţii lui Israel au slujit unor dumnezei mincinoşi şi că ţara, în care-i adusese Dumnezeu, era întinată de la un capăt la altul de urâciunile închinării la idoli. Acest slujitor credincios al lui Dumnezeu, călăuzit de Duhul Sfânt, căuta să deschidă norodului ochii asupra primejdiei mari, de a pierde adevărul nespus de însemnat asupra unui singur Dumnezeu adevărat şi viu şi de a cădea din nou în închinarea la idoli. Din partea lor se cerea o hotărâre deplină şi din toată inima: „Alegeţi astăzi cui vreji se slujiţi”. În faţa lui Dumnezeu nu e nimic care să se asemene cu o altfel de hotărâre puternică. Totdeauna îi datorăm o astfel de hotărâre. Dumnezeu le dovedise limpede, ce era pentru ei, izbăvindu-i din robia Egiptului, hrănindu-i în pustie şi ducându-i în ţara făgăduită, iată de ce şi ei aveau datorie, să se hotărască din toată inimă pentru El.

Cât de mult simţea Iosua aceste lucruri, se vede bine din cuvintele lui: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Poporul, în întregime putea să se depărteze de Dumnezeu în religia lui naţionala, dar evlavia personală putea să fie păstrată prin harul lui Dumnezeu, în familie, pretutindeni şi în toate timpurile. Mulţumim Domnului că e aşa. Ce bine ar fi de n-am uita acest lucru! „Eu şi casa mea” este răspunsul limpede şi plin de siguranţă la vorbele lui Dumnezeu: „Tu şi casa ta”. Oricare ar fi starea poporului de legământ al lui Dumnezeu, credinciosul are în toate vremurile cinstea să ia pentru el însuşi această hotărâre binecuvântată şi să trăiască potrivit ei: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

Această hotărâre sfântă nu poate fi însă împlinită decât printr-un har necurmat din partea lui Dumnezeu. Dar putem să fim încredinţaţi, că acolo, unde este pornirea curată a inimii de a urma pe Domnul, El va da zi cu zi harul necesar. Răspunsul plin de îmbărbătare al apostolului Pavel la rugăciunea sa, rămâne totdeauna adevărat: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. (2 Corinteni 12:9).

Pare că vorbele lui Iosua au influenţă pentru o clipă asupra norodului. Poporul a răspuns, şi a zis: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul, şi să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din tara Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor noştri acele minuni mari, şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmai şi în mijlocul tuturor popoarelor, pe la care am trecut. El a izgonit dinaintea noastră pe toate popoarele, şi pe Amoriţii care locuiau tara aceasta. Şi noi vom sluji Domnului, căci El este Dumnezeul nostru” (Iosua 24:16-18).

Norodul înţelegea limpede temeiul pe care îl cerea Domnul de la ei, ca o ascultare fără şovăire. Ei puteau să numere toate faptele puternice ale lui Dumnezeu. Au făgăduit să se lepede de orice nelegiuire şi să asculte numai de Domnul, Dumnezeul lor. Dar vai, curând s-au dovedit întemeiate spusele lui Iosua, care a răspuns norodului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele. Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău, şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine”. Poporul a zis lui Iosua: „Nu! căci vom sluji Domnului”. Iosua a zis poporului: „Voi sunteţi martori împotriva voastră înşivă că aţi ales pe Domnul ca să-i slujiţi”. Ei au răspuns: „Suntem martorii” „Scoateţi dar dumnezeii străini cari, sunt în mijlocul vostru, şi întoarceţi-vă inima spre Domnul Dumnezeul lui Israel”. Şi poporul a zis lui Iosua: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, şi vom asculta glasul Lui” (Iosua 24:19-24).

Cât de repede s-au lăsat prinşi de vraja amăgitoare a închinării la idoli şi cât de repede s-au depărtat de la singurul Dumnezeu adevărat! Toate făgăduinţele, hotărârile şi juruinţele date sub îndemnul puternic a cuvintelor lui Iosua, au rămas neîmplinite şi s-au uitat repede.

„Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua, şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel. Iosua, fiul iul Nun, robul Domnului a murit. Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoşteau pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din tara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau, s-au închinat înaintea lor, şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul, şi au slujit lui Baal, şi Astarteelor” (Judecători 2:7-13).

Istoria tristă a poporului evreu cuprinde o învăţătură puternică şi pentru noi. Israel a fost ferit de o cădere pe faţă câtă vreme a trăit Iosua şi bătrânii poporului. Dar îndată ce a trecut această piedică, a năvălit numaidecât valul întunecat al închinării la idoli şi a înecat temeliile credinţei Israelite. Domnul lui Israel a fost înlocuit cu Baal şi Astarteia. Ajutorul omenesc este totdeauna un sprijin slab, un reazem fără temei. Dacă nu suntem păziţi prin puterea lui Dumnezeu, vom cădea mai curând sau mai târziu. O credinţă întemeiată numai pe înţelepciunea omenească nu pe puterea lui Dumnezeu, se va dovedi totdeauna ca ceva sărac, slab şi fără preţ. Ea nu va ţinea în zile de necaz şi nu va trece nevătămată prin focul curăţirii, şi al încercării.

E bine să ne gândim temeinic la acest lucru. O credinţă de a doua mână nu e niciodată îndestulătoare. Între Dumnezeu şi suflet trebuie să fie legătură vie.

Trebuie sa fim legaţi personal de Dumnezeu, dacă nu vrem sa şovăim şi să cădem când vin încercări. Pilda şi întâmplarea omenească sunt foarte bune în acest sens. A fost bine că poporul a privit spre Iosua şi spre bătrânii lui şi că a încercat să facă şi el ca ei. Faptul că eşti înconjurat de un număr de inimi credincioase şi supuse, îţi dă îmbărbătare; îţi place când eşti dus înainte de şuvoiul credincioşiei tuturor faţă de Cristos, atât în ce priveşte persoana cât şi lucrul Său. Însă dacă atât este tot ce ai, dacă îţi lipseşte izvorul adânc al credinţei şi cunoaşterii personale, dacă nu-i legătura unirii strânse, făcute şi ţinute de Dumnezeu, când sprijinul se surpă şi când toţi bat în retragere pe toată linia, vor fi ca şi Israel, care a urmat pe Domnul numai cât timp au trăit Iosua şi bătrânii. Vom părăsi mărturisirea Numelui Sau şi ne vom întoarce la urâciunile şi deşertăciunile lumii, care de fapt nu sunt mai bune decât Baal şi Astarteia.

Dacă însă inima este bine întărită în har şi adevăr, dacă putem spune, cum ar trebui să spună orice credincios adevărat: „Ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce mi-a încredinţat, până în ziua aceia” (2 Timotei 1:12), vom găsi sub noi „pământul tare al lui Dumnezeu”, mai sigur decât oricând, chiar dacă totul în jurul nostru s-ar lepăda de mărturia lui Cristos şi dacă orice ajutor omenesc ne va părăsi şi cărarea ascultării se va întinde atât de limpede în faţa noastră, de parcă ar fi umblat pe ea înaintea noastră mii de oameni hotărâţi.

Nu trebuie să uităm niciodată, că gândul lui Dumnezeu a fost ca biserica să tragă o învăţătură adâncă şi puternică din istoria poporului Israel. „Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră”. Şi ca să ne folosim de această învăţătură, nu-i nevoie să facem asemănări meşteşugite sau lămuriri întinse. Mulţi au făcut acest lucru şi în loc să găsească „îmbărbătare” în Scripturi, s-au pierdut în gânduri deşarte, ori s-au încurcat în rătăciri stricăcioase. N-avem a face decât cu faptele adevărate, arătate pe filele istoriei insuflate de Duhul Sfânt. Ele sunt ţinta gândirii noastre şi din ele trebuie sa scoatem învăţături pentru viata de toate zilele.

Dar poate că ar întreba cineva: „Ce însemnătate poate să aibă pentru biserica lui Dumnezeu faptul, că Israel s-a depărtat de la adevărul, că Dumnezeu este singurul Domn?” Fără îndoială că are o însemnătate foarte mare. Dacă urmărim istoria bisericii lui Dumnezeu în ce priveşte mărturia ei publică pentru Cristos, făcută pe pământ, întâlnim aceleaşi fapte triste. De îndată ce a fost aşezată şi împodobită cu tot belşugul binecuvântărilor, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru ea în Cristos, a început să se abată de la acele adevăruri, a căror păstrare şi mărturisire alcătuiau în chip deosebit răspunderea ei. Şi biserica, în loc să rămână păstrătoare plină de răspunderea adevărului lui Dumnezeu, a început sa se clatine şi sa cadă, de îndată ce a fost aşezată pe locul ei, ca şi Adam în grădina raiului, ca şi Noe pe pământul curăţit şi ca şi Israel în tara Canaanului. Foarte repede s-au uitat acele adevăruri mari, care au deosebit creştinismul de tot ce a fost înainte. Răul şi rătăcirea au început să lucreze chiar sub ochii apostolilor şi să sape la temelia mărturisirii bisericii, (vezi epistola către Galateni; 2 Timotei 1:15; 4:3-4 şi alte locuri).

Vrem dovezi? O, le avem din belşug. Ascultaţi cuvintele apostolului aceluia care a vărsat mai multe lacrimi şi a oftat mai mult pe dărâmăturile Bisericii, decât oricare alt apostol. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemai prin harul lui Cristos la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie, dar sunt mii de oamenii care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos”. „O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” „Odinioară când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum de vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi sa vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani”. Aceste sărbători şi praznice, aşa zise creştine, religioase, foarte măreţe şi plăcute firii vechi religioase, dar după părerea apostolului şi Duhului Sfânt însemna nici mai mult nici mai puţin decât părăsirea creştinismului şi întoarcerea la închinarea la idoli. „Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Galateni 4:11). Şi nici nu era de mirare când putuseră să se întoarcă aşa de repede de la marile, adevăruri de temelie ale creştinismului, la praznice păgâneşti. „Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? Înduplecarea aceasta nu vine de la Cel ce v-a chemat. Puţin aluat face să se dospească toata plămădeala” (Galateni 5:7-8).

Şi toate astea chiar în zilele apostolului. Depărtarea de adevăr era chiar mai repede decât în Israel, căci Israeliţii slujiseră Domnului în toate zilele lui Iosua şi în toate zilele bătrânilor care au trăit după Iosua; dar în istoria tristă a Bisericii, vrăşmaşul a izbutit să strecoare îndată neghina în grâu. Înainte chiar de moartea apostolilor era semănată sămânţa care a dat un rod nimicitor, tot timpul de atunci încoace, şi va rodi mereu până ce secerătorii îngereşti vor curăţii câmpul la sfârşitul veacului.

Iată alte dovezi din Scriptură. Vedem pe acelaşi apostol, spre sfârşitul vieţii lui, vărsându-şi inima către preaiubitul său fiu Timotei în cuvinte mişcătoare: „Ştii că toţi cei din Asia m-au părăsii!” „Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, cearta, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după pofide lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor întoarce spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:2-4). Vremea aceasta a venit şi va merge tot spre mai rău. Iată mărturia lui Pavel, care ca un meşter zidar a pus temelia bisericii. Şi el s-a văzut în curând părăsit de toţi ai săi, care se adunaseră în jurul lui în vioiciunea şi râvna unor zile din trecut, la fel ca binecuvântatul său Învăţător, Domnul Isus. Inima lui Iubitoare se frângea la gândul stricăciunii, care începea să se arate pretutindeni. În toate locurile lucrau învăţători cu gânduri iudaice, ca să surpe temelia adevărată a creştinismului şi să zdruncine credinţa aleşilor lui Dumnezeu. El plângea din pricina celor mulţi, care purtau în gură mărturia Numelui lui Cristos, dar care erau „vrăjmaşi ai crucii lui Cristos”. Cu un cuvânt privind din închisoarea sa din Roma peste biserica noului legământ nu vedea decât cădere fără nici o nădejde de dreptate. Înţelesese că şi ei îi va merge ca şi corăbiei, pe care şi-a făcut călătoria la Roma, o călătorie, care poate fi numita o icoană potrivita a istoriei triste a bisericii în lumea aceasta.

Bineînţeles ca nu vorbim de biserică acum ca trupul lui Cristos, ci ne gândim la ea ca o mărturie răspunzătoare pe pământ. Trebuie sa facem bine deosebire între Trupul lui Cristos şi Biserica drept sfeşnic, lumină, mărturie în lume. Trupul lui Cristos este fără nici o greşeală şi fără vreun cusur; Biserica din lume însă, ca mărturie, s-a prăbuşit fără leac.

Biserica privită ca trup al lui Cristos, unită cu capul ei viu şi slăvit din ceruri prin starea de faţă şi umplerea cu Duhul Sfânt, nu se poate abate niciodată, nu poate fi dărâmată de furtunile şi valurile acestei lumi vrăjmaşe, ca şi corabia lui Pavel. Nici o putere de pe pământ sau din iad a oamenilor sau a dracilor nu va putea sa să se atingă vreodată nici de mădularul cel mai slab şi mai mic; al acestui trup. Toţi stau în faţa lui Dumnezeu, toţi stau sub ochii Lui în plinătatea, frumuseţea şi sfinţenia lui Cristos. Cum e Capul, aşa sunt toate mădularele la un loc şi fiecare mădular în parte. Toţi gustă pe deplin roadele veşnice ale lucrării săvârşite de Cristos pe cruce. Aici nu mai poate fi vorba de răspundere. Capul s-a făcut pe Sine răspunzător pentru mădulare. El a răspuns oricărei cereri şi a plătit orice datorie. Nu mai rămâne decât dragostea, o dragoste desăvârşită ca şi lucrarea lui Cristos şi nestrămutată ca şi scaunul Lui de domnie. Orice întrebare, care ar putea fi ridicată vreodată împotriva unuia sau împotriva tuturor mădularelor adevărate ale bisericii lui Dumnezeu, a mai fost ridicata odată pe cruce şi i s-a dat pe veci răspunsul. Toate păcatele, toate nedreptăţile şi toată vina fiecărui credincios au fost aruncate acolo pe Cristos pe cruce şi purtate de El. Dumnezeu a pus acolo totul în rânduială potrivit dreptăţii şi sfinţeniei Lui, tot ce ar putea sta vreodată în calea izbăvirii, binecuvântării şi slavei fiecărui mădular al trupului lui Cristos, al Bisericii sau adunării lui Dumnezeu. Fiecare mădular adevărat al trupului este pătruns de viaţa capului, fiecare piatra a clădirii e înviorată de viaţa pietrei din capul unghiului. Toate sunt legate între ele prin puterea unei legături, care nu poate fi prefăcută niciodată.

Să înţelegem bine că unitatea trupului Cristos nu se poate rupe niciodată. Mulţi nu pricep acest lucru. Nici chiar cei care vorbesc aşa de mult despre el. Trupul lui Cristos este unul şi nedespărţit şi unitatea aceasta este păstrată pe pământ prin Duhul Sfânt care locuieşte în el, nu într-o biserică oarecare sau sistem religios omenesc, oricum s-ar numi el.

Auzim câteodată spunându-se: „Ce, vrei să rupi trupul lui Cristos?” E o mare greşeală. Aşa ceva e cu neputinţă. Reformatorii au fost învinuiţi că rup trupul lai Cristos, când au întors spatele sistemului Romei. Ce rătăcire! Ca şi cum toata stricăciunea morală, toate învăţăturile greşite, putreziciunea bisericeasca şi toate credinţele deşarte ar trebui puse pe seama Trupului lui Cristos! Cum ar putea cineva cu Noul Testament în mână să privească Biserica Romei, de pildă, cu urâciunile ei fără număr ca trupul lui Cristos? Cititorule, nu trebuie să amestecăm niciodată sistemele religioase şi bisericeşti ale lumii acesteia, fie ele vechi sau noi greceşti, latineşti, anglicane, naţionale, populare, luterane, calvine, libere, metodiste, prezbiteriene, şi oricum s-ar mai numi, cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cu trupul lui Cristos. N-a fost nici odată sub cer azi sau altădată un sistem religios, numească-se el cum s-ar numi, care să aibă cei mal mic drept să se cheme: „Biserica lui Dumnezeu” sau „Trupul lui Cristos”.

Fiecare credincios adevărat, care vrea să ţină în picioare şi să mărturisească adevărul, că este numai un trup al lui Cristos, are datoria mare să se despartă în chipul cel mai hotărât de tot ce se numeşte pe nedrept biserică. Numai atunci poate fi vorba de schismă sau dezbinare, când cineva se desparte de aceia, care se aduna hotărât şi fără îndoială numai pe tărâmul Bisericii sau adunării lui Dumnezeu. Sistemele şi bisericile acestea sunt schisme (aţa de Trupul lui Cristos şi adevărata Lui Biserică. Nici o tovărăşie creştină nu poate să ceară să fie numită „Trupul lui Cristos” sau „Biserica lui Cristos”. Mădularele acestui trup sunt răspândite pretutindeni. Ele se găsesc în toate neamurile religioase din zilele noastre, afară de acelea, care nu recunosc că Domnul nostru Isus Cristos este Dumnezeu. Insa, deşi nici o tovărăşie creştină n-are dreptul să-şi însuşească titlul de „Biserica lui Dumnezeu”, totuşi toţi creştinii sunt răspunzători, sa se adune pe tărâmul Bisericii, aşa cum e arătat în Noul Testament, şi pe nici o alia temelie, sub nici o alta numire şi fără alte reguli decât cele de acolo.

Iar dacă se pune întrebarea: „Cum putem cunoaşte acest tărâm?” sau: „Unde îl putem găsi?” răspundem: „Daca ochiul tău este curai, tot trupul tău va fi curat”. „Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge sa cunoască, dacă învăţătura Mea este de la Dumnezeu”. Aceasta este o „cărare” – lăudat fie Domnul pentru ea – „pe care pasărea de prada n-o cunoaşte şi pe care ochiul vulturului n-a zărit-o; pe care cele mai trufaşe dobitoace n-au călcat şi peste care leul n-a trecut niciodată. Ochiul firesc nu poate cunoaşte aceasta cărare şi nici puterea omenească nu o poate păşi pe ea. Unde este această cărare? Iat-o: „Apoi i-a zis omului”: (fiecăruia, atât cititorului cât şi scriitorului acestor rânduri) „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea, depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28).

Să amintim cu prilejul felului acestuia de vorbire, care se aude deseori de la oameni, despre care s-ar crede că au mai multă pricepere. „Tăierea mădularelor din trupul lui Cristos”. Dar, slavă Domnului, lucrul acesta e cu neputinţa! Nici un mădular al trupului lui Cristos nu poate fi despărţit de capul trupului şi nu poate fi depărtat din locul lui din trup, unde a fost aşezat, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu şi în puterea jertfei împlinite a Domnului nostru Isus Cristos, de Duhul Sfânt. Treimea Dumnezeiască s-a pus chezaşă pentru siguranţa celui mai slab mădular al trupului precum şi pentru păstrarea unităţii nedespărţite a trupului întreg.

Cu un cuvânt, pe cât a fost de adevărat, când apostolul inspirat a scris capitolul 4 din epistola către Efeseni, pe atât e de adevărat şi astăzi, că este numai „un trup”, al cărui cap este Cristos şi ale cărui mădulare sunt toţi credincioşii adevăraţi. Acest trup este pe pământ din ziua Rusaliilor şi va sta aici pe pământ până în clipa, când va veni Cristos şi-l va duce în casa Tatălui Său. Fără îndoială că pentru mulţi e greu să creadă şi să mărturisească unitatea neatinsă a trupului, când văd starea de dezbinare şi împrăştiere de azi. Te-ai gândi să mărgineşti locul din Efeseni 4:1 numai pentru timpul, în care a scris apostolul aceste cuvinte şi când creştinii erau uniţi şi nimeni nu se gândea că face parte dintr-o anumită biserica pentru că toţi credincioşii erau mădulare ale unei singure biserici (Unitatea bisericii poate fi asemănată cu un lanţ întins peste un râu, ale cărui capete se văd, dar al cărui mijloc este scufundat în apă. Deşi o parte a lanţului e în felul acesta ascunsă pentru ochi, el nu este frânt Noi nu vedem unirea de la mijloc, dar ştim şi credem că legătura nu este ruptă. Tot aşa Biserica lui Dumnezeu s-a văzut în ziua Rusaliilor în toată unitatea ei şi se va vedea în aceiaşi unitate în slavă; şi măcar că e ascunsă pentru ochii noştri în zilele de acuma, noi suntem încredinţaţi că unitatea există.

Unitatea trupului este un adevăr de mare însemnătate practică, fiindcă scoatem din el învăţătura foarte însemnată, că purtarea şi starea fiecărui mădular influenţează starea trupului întreg. „Când suferă un mădular, sufăr împreună cu el şi celelalte”. Al cui mădular? Al unei adunări locale? Al unui sistem religios omenesc? O nu, ci un mădular al trupului. Nu trebuie să mărginim trupul lui Cristos la anumite locuri.

„Însă”, va întreba cineva, „putem noi să fim atinşi de ceea ce nu vedem şi nici nu simţim? De bună seamă că da. Avem noi dreptul să mărginim adevărul mare despre unitatea trupului la măsura cunoaşterii noastre personale? Departe de noi un astfel de gând! Starea de faţă a Duhului Sfânt leagă mădularele trupului cu Capul şi între ele, şi pentru aceasta viaţa şi căile fiecărui mădular înrâuresc asupra trupului întreg. Chiar fa legământul vechi, unde nu era o unitate a trupului ci numai naţională, se spune cu privire la păcatul lui Acan;.Israel a păcătuit”, şi toata adunarea a suferit o înfrângere grozavă din pricina unui păcat, despre care nu ştia nimic.). Însă ce drept avem să scoatem din Efeseni 4:4-6 numai o propoziţie şi să spunem că acel loc priveşte numai vremurile apostolilor? Dacă o propoziţie poate fi mărginită în felul acesta, de ce nu toate? Nu este oare şi astăzi „un Duh, un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tată el tuturora?” De bună seamă că da! Nimeni nu se va îndoi de aceasta. Toate sunt atât de strâns legale între ele, încât nu te poţi atinge de unul, fără să tăgăduieşti pe toate celelalte. Dacă lepădăm unitatea trupului, trebuie să lepădăm ca o urmare firească şi existenţa unui Dumnezeu, căci acelaşi loc din Scriptură, care lămureşte pe cea dintâi, susţine şi pe cea de a doua.

Însă poate că se va spune: „Unde se găseşte acest trup? Nu e oare o prostie să vorbeşti despre el în faţa numirilor, partidelor, bisericilor fără număr din creştinătate?” Răspunsul nostru este: „Noi nu putem părăsi adevărul lui Dumnezeu din pricină că omul a greşit atât de mult în ce priveşte înfăptuirea lui. N-a greşit oare şi Israel, când a fost vorba să păstreze, să mărturisească şi să împlinească adevărul, că, Dumnezeu este singurul Domn? Şi totuşi acest adevăr n-a fost atins câtuşi de puţin de purtarea lor rea. în vremea, când erau în Ierusalim atâtea altare ale idolilor, câte străzi, şi când din fiecare casă se ridica tămâia în cinstea lui Baal sau Astarteei nu era mai puţin adevărat că Dumnezeu este unul, ca şi în vremea când Moise a strigat adunării vorbele: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!” Lăudat fie Domnul! Adevărul Lui nu atârnă de căile fără credinţă şi proaste ale omului. El stă nezguduit şi cu neputinţă de atins. Altfel ar însemna că nu e nici un adevăr şi că trebuie să ne lăsăm duşi de părerile oamenilor, ceea ce e grozav.

Însă cum se înfăptuieşte în chip practic adevărul despre unitatea trupului? Prin faptul, ca lepădăm orice alt temei de adunare şi lucrare creştinească. Toţi credincioşii adevăraţi ar trebui sa se adune numai ca mădulare ale trupului lut Cristos, nu ca mădulare ale unei biserici sau comunităţi sau sistem religios omenesc, ci ar trebui să se adune astfel în ziua întâia a săptămânii la masa Domnului, şi fiind mădulare ale unui trup, nu a altceva, să frângă pâinea, potrivit cuvintelor apostolului din (1 Corinteni 10:17) „Având în vedere că este numai o pâine, noi care suntem mulţi, alcătuim un singur trup; căci toţi luăm parte din aceiaşi pâine”. Lucrul acesta este adevărat astăzi ca şi atunci, când l-a scris Pavel bisericii din Corint. Fără îndoială că în Corint erau dezbinări asemenea nenumăratelor biserici şi partide din creştinătatea de astăzi, însă aceasta n-a schimbat întru nimic adevărul lui Dumnezeu. Apostolul mustra pe Corinteni din pricina dezbinărilor şi numea călăuziţi de îndemnurile firii pământeşti. El nu era de părere că trebuiesc astfel de dezbinări şi ca ele ar aduce o întrecere în lucru, cum se spune uneori astăzi. Pavel le socotea ca un rod trist al firii pământeşti, ca o lucrare a Satanei. Şi eu sunt încrezut că el n-ar lăuda nici lămurirea care se dă de mulţi cu privire la dezbinările din biserică. Se spune că feluritele partide, biserici, etc.…, s-ar putea asemăna cu regimentele unei oştiri, care deşi poartă uniforme şi arme felurile, lupta totuşi sub comanda aceluiaşi general. Astfel de păreri cad ca nişte prostii, când sunt puse în faţa Cuvântului lui Dumnezeu care spune: „Este un singur trup”.

Cititorule, adevărul acesta este foarte însemnat. Să privim creştinătatea la lumina lui. Să ne judecăm locul nostru cu ei. Lucrăm noi potrivit lui? Îl avem noi la masa Domnului în fiecare Duminecă? Este datoria noastră să facem aşa. Nu spun că sunt tot felul de greutăţi şi multe piedici în drum şi că nici a ceea ce fac acest lucru nu sunt grozavi de buni.

E adevărat. Satana nu va lăsa nici o piatră nearuncată în ochii noştri, ca sa ne facă să nu vedem voia lui Dumnezeu pentru noi. Dar nu trebuie sa ne lăsam amăgiţi de el. Totdeauna au fost şi vor fi greutăţi în înfăptuirea adevărului lui Dumnezeu. Şi poate ca una din cele mai mari greutăţi este că nici cei ce caută să-l înfăptuiască nu-s totdeauna la înălţimea adevărului pe care-l urmăresc. Dar trebuie sa facem deosebire între adevărul în sine şi cei ce-l mărturisesc. Fără îndoială, ar trebui ca să fie la înălţimea lui. Dar nu sunt totdeauna. De aceea trebuie să le judecăm purtarea lor cu adevărul în mână, nu adevărul după purtarea lor. Dacă am vedea pe un plugar că lucrează pământul pe un temei care ştim că e foarte bun, dar el e un plugar prost, ce am face? Fără îndoială, am lepăda felul lui de a lucra, dar am păstra adevărul şi temelia. Tot aşa, chiar dacă cei ce caută să înfăptuiască adevărul despre unitatea trupului, greşesc în înfăptuirea aceasta, să lepădăm lucrurile rele şi greşelile lor dar nu adevărul, care rămâne neschimbat.

Cum am mai spus, erau şi în Corint partide, schisme, învăţături greşite, dezbinări şi rele de tot felul. Dar oare adevărul lui Dumnezeu trebuia lepădat din pricina aceasta, ca fiind cu neputinţă de înfăptuit? Trebuiau oare Corintenii să se adune pe alt temei? Trebuiau ei oare sa-şi facă altă rânduială şi să-şi îndrepte privirea spre altă ţintă? Slavă Domnului că nu! Adevărul Lui nu trebuia părăsit nici o clipă, chiar dacă Corintul s-ar fi rupt în mii de secte, şi dacă zarea lui ar fi fost întunecată de mii de învăţături greşite. Trupul lui Cristos a fost unul şi apostolul desfăşoară înaintea lor steagul lui cu cuvintele binecuvântate: Voi, însă, sunteţi trupul lui Cristos, şi fie care în parte mădularele Lui.

Cuvintele acestea însă n-au fost îndreptate numai către adunarea din Corint ci, „către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru”. De aceea adevărul despre unitatea trupului este pentru totdeauna şi pentru toţi, deci şi pentru noi azi. Fiecare creştin e dator să ţină în seamă şi să trăiască potrivit lui şi fiecare adunare de creştini trebuie sa fie, oriunde s-ar aduna, înfăptuirea acestui adevăr foarte însemnat. Cineva ar întreba, Se poate oare spune despre o astfel de adunare locală: „Voi sunteţi trupul lui Cristos? Nu erau oare pe timpul apostolului credincioşi şi în Efes, Colose şi Filipi?” Fără îndoiala ca dacă apostolul le-ar fi scris lor despre acest lucru, le-ar fi spus şi lor: „Voi sunteţi trupul lui Hristos”.

Deci, după Scriptură trebuia să se adune într-un loc ca şi când ea ar fi Trupul Lui. Să nu uite însă că nu e trupul lui Cristos, întrucât mai sunt şi alte mădulare ale trupului lui Cristos care nu sunt de faţă în ea, şi nu merg cu ea toate! Adunarea, după voia lui Dumnezeu din Scriptură, nu avea nici un nume deosebit, se adunau numai în jurul persoanei Domnului Isus. E despărţită de orice sectă sau partidă sau biserică a omului; cei ce o alcătuiesc sunt numai creştini născuţi din nou, mădulare numai ale trupului lui Cristos şi nu ale unei biserici sau partide omeneşti. Că nu merge cu cei ce nu s-au despărţit de sistemele omului nu este sub povăţuirea unei singure persoane, care face totul în ea. Recunoaşte darurile lui Cristos în cei ce le au. Cu un cuvânt, în ea nu sunt alte rânduieli decât cele care se găsesc în Noul Testament cu privire la biserică. Dar, să nu uităm că apostolul n-ar putea spune: „Voi sunteţi trupul lui Cristos” către nici o întocmire sau adunare, sau biserică omenească, oricare ar fi ea. Chiar dacă toate organizaţiile acestea s-ar fi contopit în una singură, nu s-ar fi putut numi „Trupul lui Hristos”. Să se înţeleagă, deci, bine că acest trup este alcătuit din toţi credincioşii, de pe tot pământul. Faptul că nu toţi sunt adunaţi numai ca mădulare ale trupului lui Cristos, ci ca mădulare ale organizaţiei lor, este o pagubă mare pentru ei, şi necinsteşte pe Domnul lor. Însă, adevărul scump cuprins în cuvintele: „Este un singur trup”, rămâne totdeauna acelaşi, şi el este măsura dumnezeiască cu care trebuiesc măsurate şi judecate toate adunările bisericeşti şi toate sistemele religioase. Iată latura dumnezeiasca a acestui adevăr. Să vedem acuma latura omenească a lui. Să privim biserica în răspunderea ei pe pământ. Nu se poate să citim atent Noul Testament şi să nu vedem că biserica s-a depărtat mult în ce priveşte mărturia pentru Hristos pe pământ, şi că a greşit mult. Să ne aruncăm o privire în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa, unde biserica ni-i înfăţişată ca fiind în faţa judecaţii. Cuprinsul acestor capitole le-am putea numi, cu drept cuvânt, o istorie a bisericii de la început până la sfârşit, dată chiar de Dumnezeu. S-au ales acolo şapte biserici ca să slujească de pildă pentru feluritele trepte ale istoriei bisericii, începând din ziua când a fost întemeiată ea pe pământ ca un trup răspunzător. şi până în clipa când va fi vărsată din gura Domnului. ca ceva nesuferit. Amândouă capitolele sunt, fără îndoială, istorice, adică, epistolele se îndreptau în rândul întâi către bisericile de atunci şi arăta stările lor de atunci. În acelaşi timp ele au însă în vedere feluritele trepte prin care avea să treacă Biserica pe pământ, până la întoarcerea Domnului. Dacă trecem cu vederea acest lucru, pierdem o mulţime de învăţături de mare preţ.

Să luăm de pildă scrisoarea către biserica din Efes. Aceasta este aceiaşi biserică din Efes căreia i-a trimis apostolul Pavel acea epistolă minunată în care vorbeşte, în chip atât de binecuvântat, despre latura cerească a Bisericii lui Hristos. Planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la Biserică, locul şi partea ei în Cristos, ea fiind primită în chip desăvârşit înaintea lui Dumnezeu, în Cristos, şi binecuvântată în El cu orice fel de binecuvântare duhovnicească, în locurile cereşti. Din acest punct de vedere Biserica, în latura ei dumnezeiască, n-are nici o pată. Totul este în mâna lui Dumnezeu, în această privinţă, este sfatul Lui. lucrarea Lui. Este harul Lui, slava Lui, puterea Lui, buna plăcere a Lui, şi toate întemeiate pe sângele lui Cristos. Nu-i vorba de răspundere aici, Biserica era moartă în fărădelegi şi păcate; dar Cristos a murit pentru ea; El a luat asupra Lui pedeapsa cuvenită ei şi Dumnezeu, în harul Lui fără margini, a înviat pe Cristos din morţi, şi a înviat şi Biserica în El. Ce fapt minunat! Aici totul este bine întemeiat, totul este desăvârşit, căci este în Hristos. Biserica este aici în locurile cereşti în Cristos. Nu e vorba de Biserica pe pământ ca mărturie pentru Cristos. Aici e trupul lui Cristos, primit de Dumnezeu în chip desăvârşit şi veşnic în Cristos. Să luăm bine seama la aceste două laturi ale Bisericii lui Cristos. Latura cerească, dumnezeiască, în care nu e nici o pată, nici o osândă, ci totul desăvârşit, frumos în Cristos. Este aceea ce lucrează Dumnezeu prin Duhul Lui în fiecare credincios şi în Biserică. Tot ce lucrează El este desăvârşit. Credinciosul are şi el latura cerească, adică tot ce lucrează Dumnezeu prin Duhul Sfânt în ei, şi aici nu poate fi vorba de o greşeală, nici o pată, ci totul desăvârşit în Cristos. Dar credinciosul,deşi în Hristos, este pe pământ ca mărturie pentru Cristos, şi aici nu e desăvârşit, căci are încă în el firea veche şi vai, ea se arată în afară de multe ori în paguba firii celei noi. Tot aşa este şi cu Biserica. Din punctul de vedere al locului ei în Cristos, ea este desăvârşită; în latura pământească, biserica mărturiseşte pentru Cristos pe pământ, în această nouă latură, biserica e văzută pe pământ ca un sfeşnic. De aceea citim în Apocalipsa 2 cuvintele: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Vorbirea de aici este cu totul altfel decât în epistola către Efeseni. Lumina începuse să se întunece. De abia a fost aprinsă şi s-a simţit nevoia de curăţire. Trupul, mireasa lui Cristos, n-are nici o pată, nici o vina. Dar „sfeşnicul” da.

În faţa ochiului pătrunzător al Aceluia care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur din Apocalipsa, s-au arătat chiar de la început urmele binecuvântate ale începutului căderii, şi dacă mergem mai departe la treapta de la urmă a istoriei pământeşti a bisericii, aşa cum e zugrăvită în scrisoarea trimisă bisericii din Laodicea, nu mai găsim nimic care să ne dea nădejdea în putinţa unei îndreptări. Căderea este fără nici o nădejde, fără leac. Domnul stă afară din biserică: „Iată Eu stau la uşa şi bat”. Aici nu se mai spune, ca la Efes: „Dar ce am împotriva ta”. Starea este rea în întregime. Toată biserica sau creştinătatea de nume este pe cale să fie lepădată. „Am să te vărs din gura Mea”. Lăudat fie numele Domnului că mai zăboveşte. El părăseşte cu greu scaunul îndurării ca să se aşeze pe scaunul de judecată. Lucrul acesta ne aduce aminte de plecarea slavei lui Dumnezeu, zugrăvită în cele dintâi capitole ale prorocului Ezechiel. Slava pleacă încet. Ea n-ar vrea să părăsească templul, ţara şi poporul. „Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, şi s-a îndreptat spre pragul casei, aşa încât Templul s-a umplut de nor, şi curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului” (Ezechiel 10:4).”Slava Domnului a plecat din pragul templului şi s-a aşezat pe Heruvimi” (Ezechiel 10:18). Şi în sfârşit: „Slava Domnului s-a înălţat din mijlocul ceteţii şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii” (Ezechiel 11:23).

Cât de bătător la ochi este deosebirea dintre această plecare înceată a slavei lui Dumnezeu şi venirea ei repede la sfinţirea templului de către Solomon (2 Cronici 7:1). Domnul era gata, şi venea repede, când a fost vorba să-şi aşeze locuinţa în mijlocul oamenilor, adică o biserică a Sa. Vorbind omeneşte, putem spune că El a fost alungat de păcatul şi neputinţa poporului Său de a se pocăi şi întoarce la El.

Tot aşa este şi cu biserica. În capitolul doi din Faptele Apostolilor ni se arată intrarea repede a Domnului în casa Sa duhovnicească, la pogorârea Duhului Sfânt. El a venit ca un vânt furtunos, ca să umple casa cu slava Sa. În capitolul 3 din Apocalipsa îl vedem afară din casă, afară din Biserică. Dar El bate, şovăie, nu ca şi când ar aştepta o îndreptare a bisericii în întregime, ci bate pentru că, poate, „cineva” va auzi glasul Lui şi-i va deschide uşa. Faptul că El stă afară din biserică, arată unde a ajuns ea şi faptul că El bate, dovedeşte cât de iubitor e El pentru fiecare suflet în parte, chiar dacă biserica L-a făcut să stea afară.

Ce bine ar fi dacă fiecare cititor credincios ar înţelege bine acest adevăr prea însemnat. Din toate părţile suntem înconjuraţi de păreri greşite asupra stării din timpul de faţă şi asupra menirii în viitor a bisericii mărturisitoare. Dar Scriptura ne învaţă limpede că biserica mărturisitoare se găseşte într-o cădere deznădăjduită, şi că judecata e la uşă (Citeşte 2 Petru 2 şi 3; 2 Timotei şi epistola lui Iuda). Pe creştinătatea de nume n-o aşteaptă decât mânia deplină a Dumnezeului Atotputernic. Judecata ei o găsim cuprinsa în cuvintele scurte, dar tăioase din (Romani 11:22) „Altmintrelea vei fi tăiat şi tu”.

Da, aşa vorbeşte Scriptura: „vei fi tăiat”, „te voi vărsa din gură”. Biserica mărturisitoare a greşit cu desăvârşire în ce priveşte mărturia ei pentru Cristos. Ea a părăsit adevărul care i-a fost încredinţat. După cum Israel a dat în Canaan pe Domnul în locul lui Baal şi Astarteiei, tot aşa a dat şi biserica mărturisitoare adevărul scump pentru nişte istorisiri închipuite şi copilăreşti şi pentru rătăciri amarnice. Şi cât de repede s-a abătut ea! Abia se scrisese cea din urmă carte a Noului Testament, abia au murit cei ce lucraseră cu apostolii, şi un mare întunerec a intrat în toată biserica de pe pământ. Căutaţi în toate scrierile sfinţilor părinţi şi nu veţi găsi nici urmă a marilor adevăruri ale creştinismului Noului Testament. Totul a fost părăsit. Cuvintele pe care le spusese apostolul către prezbiterii din Efes la despărţirea de ei s-au împlinit, vai! prea curând… chiar după plecarea lui.

„Luaţi seama, dar, la voi înşivă, şi la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstraţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor” (Faptele Ap. 20: 28-30).

Ce trist! Îndată după sfinţii apostoli ai Domnului nostru Isus Cristos au urmat „lupi răpitori” şi învăţători de „lucruri stricăcioase”. Biserica întreagă s-a scufundat în întuneric. Lumina descoperirii dumnezeieşti s-a ascuns, încetul cu încetul, şi în locul ei s-a ivit „stricăciunea bisericească şi stăpânirea lupilor răpitori”, cu toate urmările ei grozave. În felul acesta, istoria bisericii şi istoria creştinismului a ajuns una dintre cele mai triste tablouri zugrăvite vreodată de pana vreunui scriitor. Totuşi, Dumnezeu n-a rămas fără nici o mărturie. El a trezit şi în mijlocul bisericii de nume, ca şi în Israel, pe unul sau pe altul, ca să mărturisească despre El. Chiar în întunericul grozav din evul mediu a răsărit, pe ici şi colo, câte o stea luminoasă pe zarea bisericii. Harul lui Dumnezeu a făcut pe Albigensi, Valdenzii şi pe alţii să ţină la Cuvântul Lui, şi să nu se lepede de Numele Lui, cu toată asuprirea grozavă a Romei şi cu toate urâciunile ei.

Apoi au venit zilele veacului al 16-lea, în care Dumnezeu a trezit pe un Luther, pe mulţi alţii ca el, care să scoată la iveală adevărul mare despre mântuirea prin credinţă din noroiul vechi al credinţei deşarte bisericeşti şi să dea poporului Cuvântul lui Dumnezeu în limba sa. Nu se poate zugrăvi cum se cuvine binecuvântarea timpului aceluia. Mii de suflete auzeau vestea buna a mântuirii, credeau şi erau mântuiţi. Mii de suflete, care gemuseră ani de zile sub jugul Romei, salutau cu mulţumire adânca lumină cerească. Mii de suflete se strângeau la un loc, ca să bea cu lăcomie din izvorul descoperirii dumnezeieşti, care fusese astupat timp de câteva sute de ani de papi. Lumina binecuvântată a adevărului, care stătuse atâta vreme sub obroc, putea sa-şi împrăştie din nou razele în întunerec şi să lumineze multe inimi.

Însă, oricât de mari şi minunate ar fi fost urmările reformei, nu înseamnă deloc că atunci a avut loc o întoarcere a bisericii la starea ei de la început. Luther şi prietenii săi de lucru n-au înţeles nici-odată pe deplin gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biserică. N-au înţeles ce e ea ca trup al lui Cristos. Unitatea trupului, starea de faţă îi Biserică sau adunare a Duhului Sfânt şi locuirea Lui în fiecare credincios au rămas pentru ei lucruri mai mult sau mai puţin necunoscute. De asemenea, au cunoscut puţin felul, izvorul, puterea şi răspunderea lucrării Duhului Sfânt în biserică. Ei n-au trecut niciodată dincolo de gândul unei autorităţi omeneşti, ca temelia slujbei. În scrierile lor nu găsim nimic despre nădejdea pe care o are numai Biserica despre venirea lui Cristos, ca Luceafăr pentru ai Săi. Ei propovăduiau adevărul scump despre mântuirea prin credinţă, au dat din nou poporului Sfânta Scriptură, şi au rupt zăvoarele pe care le aşezase în jarul sufletelor credinţa deşartă a Romei. Însă nu putea fi vorba despre o întoarcere la adevărul despre Biserica din Noul Testament. Să nu uităm că, Protestantismul nu-i Creştinismul Evanghelic. Aşa zisele biserici ale reformei, precum cele luterane, calviniste, naţionale, libere, etc., nu sunt Biserica lui Dumnezeu. Cu toate trezirile întâmplătoare pe care le-a avut creştinismul în decursul veacurilor, cu toate luminile strălucitoare care au răsărit, în felurite timpuri, în zarea bisericii, şi care au strălucit cu atât mai viu, cu cât era mai des întunericul care le înconjura, cu toate semnele de îndurare ale Duhului lui Dumnezeu din veacul trecut, şi cel de faţă, rămâne realitatea că biserica mărturisitoare zace în ruină şi creştinătatea cu numele aleargă cu grabă spre noaptea veşnică a întunericului, ba chiar tocmai acele ţari sunt străbătute de întuneric deplin şi de rătăciri mari, în care se propovăduieşte mult adevărul evangheliei, şi unde Bibliile şi serviciile evanghelice se răspândesc cu milioanele.

Se apropie clipa fericita când toţi sfinţii adevăraţi, toate mădularele trupului lui Cristos vor întâmpina pe Domnul lor în văzduh fie înviaţi, fie schimbaţi, ca sa fie totdeauna cu El. Atunci taina fărădelegii va pune o căpetenie în persoana omului păcatului şi a fărădelegii, a lui Anticrist. Deci, Domnul Isus va veni cu toţi sfinţii Săi ca să judece pe fiară, adică împărăţia romană înviată, precum şi pe proorocul mincinos sau Anticrist. Apoi va veni şi judecata celor vii din Matei 25:31-46.

După ce va înlătura astfel tot ce-i rău, Cristos va împărăţi o mie de ani; va fi o împărăţie a dreptăţii şi a păcii: un trup minunat şi binecuvântat, adevăratul Sabat pentru Israel şi pentru tot pământul. Satana va fi aruncat în adânc şi legat, iar Cristos va domni. După trecerea celor o mie de ani, acesta va fi din nou slobozit, şi va face ca furie mare cea din urma împotrivire împotriva lui Dumnezeu şi a Cristosului Lui. „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat. Şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apoc. 20:7-10). (Cititorul să facă deosebire între Gog şi Magog din Apocalipsa 20 şi cei din Ezechiel 38 şi 39) Cei dintâi sunt după împărăţia de o mie de ani; cei de pe urmă sunt înainte de împărăţia aceasta). Apoi după împărăţia lui Hristos pe pământ, va veni judecata celor morţi, judecata tuturor acelora care au murii în păcatele lor, din zilele lui Cain până la cei din urmă rătăciţi din zilele slavei de o mie de ani. Nici o limbă şi nici o pană nu e în stare să zugrăvească străşnicia sfântă a acelei privelişti.

Pe urma Va începe starea minunată a binecuvântării veşnice şi nesfârşite şi va veni cerul nou şi pământul nou cu dreptatea lor.

lată şirul întâmplărilor aşa cum ni le pune înainte cât se poate de lămurit Scriptura, Noi le am dat pe scurt în legătură cu adevărul de care am vorbit. Ştim că adevărul acesta nu e văzut bine în creştinătatea de nume. Dar n-are a face. Noi trebuie să spunem tot adevărul. Şi adevărul lui Dumnezeu se ştie că nu e primit în creştinătate. Dimpotrivă, biserica de nume a părăsit toate acele adevăruri folositoare ale creştinismului ale Noului Testament. Şi ţinta noastră este sa trezim inimile adevăraţilor creştini, ca să preţuiască adevărurile acestea şi sa-şi simtă răspunderea pe care o au de a le împlini şi mărturisi cu îndrăzneală. Dorim să vedem ridicându-se o ceată de oameni la sfârşitul acestor din urma clipe ale istoriei bisericii pe pământ, care sa pornească plini de putere duhovnicească şi să vestească prin puterea Duhului adevărurile de mult uitate ale Evangheliei lui Dumnezeu. Domnul sa bată la cât mai multe inimi şi să focă pe cât mai mulţi să audă glasul Lui, să-i deschidă, să-L primească şi să guste fericirea legăturii strânse cu El în aşteptarea venirii Lui.

Domnul poale binecuvânta fiecare suflet în parte; şi nu numai pe unul, ci sute şi mii. Cu toată scăderea bisericii de nume şi a stricăciunii creştinătăţii, Domnul, în îndurarea Lui, cheamă totuşi fiecare suflet în parte şi binecuvântează. Aşa se face că vedem suflete primind pe Cristos şi-n bisericile numai cu nume: Domnul nu se lasă împiedicat de căderea creştinătăţii şi bisericii, când e vorba să cheme sufletele la El. Dar numai sufletele acestea să-i fie credincioase. Toţi să ne cunoaştem slăbiciunea şi nemernicia; să lepădăm orice pretenţie şi înfumurare; să nu căutăm să fim ceva sau să întemeiem ceva; ci să ţinem Cuvântul lui Hristos şi să nu-i tăgăduim Numele; să ne găsim locul fericit la picioarele Lui, desfătarea în El şi să-i slujim în cele mai mici lucruri, Aşa vom putea merge împreună, în legătură frăţească adunaţi în jurul Persoanei Lui, despărţiţi de orice nu este după voia Lui, în aşteptarea venirii Lui. O, de ar ieşi toţi adevăraţii credincioşi din ceea ce necinsteşte pe Domnul, am vedea minuni.

S-ar părea că neam depărtat de capitolul nostru, dar nu. Căci nu e vorba numai de ce cuprinde fiecare capitol, ci de tot adevărul pe care ni-l trezeşte el în minte sub călăuzirea Duhului Sfânt spre lămurirea şi întărirea cititorilor.