Deuteronom 5:8-21 (C. H. Mackintosh)

Urmând acuma cercetarea capitolului nostru, găsim înainte de toate o repetare a celor zece porunci. Dar iarăşi vedem că nu e vorba numai de o repetare, ci întâlnim aici diferite trăsături, pe care le căutăm zadarnic în capitolul 20 al Exodului. Acolo ni se dau numai întâmplările istorice, aici însă nu avem numai istorie, ci şi învăţătură. Moise dă aici imbolduri morale şi se îndreaptă către inima poporului într-un fel, care n-ar fi fost la locul lui acolo. În Exod 20 avem fapte goale, în Deuteronom 5 avem fapte şi învăţătura lor pentru viaţă.

Să facem de pilda o asemănare între amândouă capitolele cu privire la Sabat. În Exod 20 citim: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit; De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (versetul 8-11). În capitolul nostru însă se spune: „Ţine ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncii Domnul, Dumnezeul tău. Şase zile sa lucrezi şi să-ţi faci toate treburile tale. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul tău şi roaba ta să se odihnească ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins; De aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă.” (versetul 12-15).

Cititorul va vedea la cea dintâi privire deosebirea dintre aceste două locuri. În Exod 20 porunca de a ţinea Sabatul se întemeiază pe facerea lumii; aici însă, în capitolul nostru, pe izbăvirea lui Israel, fără vreo pomenire de facerea lumii. Deosebirea izvorăşte, ca şi în alte locuri dinainte, din rolul deosebit al acestei cărţi.

Nu trebuie să uităm că aşezarea Sabatului este întemeiată numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Alte porunci pun înainte anumite îndatoriri morale. Fiecare ştie că e rău a omorî şi a fura, însă ţinerea Sabatului n-ar fi socotit-o nimeni ca o datorie, dacă ea n-ar fi fost data ca atare de Dumnezeu. De aceea însemnarea ei deosebită, atât în capitolul nostru cât şi în Exod 20, stă pe aceiaşi treaptă cu toate acele mari datorii morale, care sunt recunoscute şi de cugetul omenesc. Şi nu numai atâta, dar mai găsim în alte locuri, că Sabatul este ceva deosebit şi, se arată ca fiind semnul de legătura între Dumnezeu şi Israel, ca o pecete a legământului dintre El şi popor, şi ca o piatră de încercare a ascultării lor de El. Fiecare era în stare să vadă partea rea a unui furt sau a unui omor, însă numai aceia care iubeau pe Domnul şi Cuvântul Lui, cinsteau şi iubeau şi Sabatul Lui.

Astfel în capitolul 16 din Exod, în legătură cu darea manei, citim: „În ziua a şasea, să strângi hrana îndoit, şi anume doi omeri de fiecare.

Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă. Sabatul închinat Domnului, coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi până a doua zi dimineaţa toi ce va rămânea”. Moise a zis: Mâncaţi azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi mană. În ziua a şaptea – aşa de puţin puteau preţui ei cinstea de a ţinea Sabatul – unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit. Atunci Domnul a zis lui Moise: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” Nesocotirea Sabatului, dovedea că starea lor morală era rea de tot, îi dovedea că nu sunt în stare să ţină poruncile şi legile Domnului. Sabatul era marea piatră de încercare a stării inimilor faţă de Domnul. – „Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; De aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi în ziua a şaptea nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte. Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea” (Exod 16:22-30). Au găsit odihnă şi hrană în ziua Sabatului.

La sfârşitul capitolului 31 din Exod mai găsim un alt loc vrednic de luat în seama, care ne dovedeşte ce însemnătate mare are Sabatul pentru Dumnezeu.

O deplină zugrăvire a cortului şi lucrurilor lui fusese dată lui Moise, şi el era gata să primească cele două table ale mărturiei din mâna Domnului. Dar, ca să arate întâietatea Sabatului în gândul lui Dumnezeu, citim: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: Să nu cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului Său. Sa lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul prăznuîndu-1, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat” (Exod 31:12-17).

Locul acesta dovedeşte limpede că Sabatul este ceva statornic. Cuvintele întrebuinţate aici de Dumnezeu: „Un semn pe vecie între Mine şi copiii lui Israel”, „un legământ veşnic”, „un semn veşnic”, dovedesc îndeajuns că Sabatul era pentru Israel şi că, după gândul lui Dumnezeu, trebuia să fie o rânduială care să ţină mereu. El este numit „un semn” între Domnul şi poporul lui Israel. În Scriptură nici vorbă nu e ca el trebuie trecut şi asupra Neamurilor sau ne iudeilor. Deşi vom vedea mai târziu, că el este în acelaşi timp o icoană preînchipuitoare a vremii de înnoire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu din vechime prin gura sfinţilor Săi prooroci, aceasta nu atinge câtuşi de puţin faptul, că el este un aşezământ curat iudaic. Unii au căutat să dovedească din Geneza 2:2-3 ca Sabatul trebuie sa aibă în vedere nu numai neamul iudaic. Dar să ascultăm ce spune acest loc. „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşii lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea s-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta s-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse”.

E destul de lămurit. De om nici nu se pomeneşte aici. Nu se spune că omul s-a odihnit în ziua a şaptea. Poate cineva să ajungă la această încheiere, dar locul acesta nu ne spune nimic despre aşa ceva. Şi nu numai atâta, dar vom căuta zadarnic în întreaga Geneza vreo vorbă cu privire la Sabat. Cea dintâi pomenire a Sabatului în legătură cu omul, se găseşte în locul amintit, în capitolul 16 al Exodului, şi acolo vedem limpede că Sabatul a fost dat lui Israel, ca popor care stă într-o legătură întărită prin legământ şi recunoscută cu Dumnezeu.

Tot aşa de limpede este însă din Psalmul 95 şi din Evrei 4, că ei nu l-au înţeles nici nu l-au preţuit în de ajuns. Dar vorbim acuma despre ce a fost Sabatul în gândul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune, că el trebuia să fie un semn între El şi poporului Lui, o piatră de încercare a stării lor morale şi a stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era numai o parte din lege, legat nedespărţit cu ea, ci e arătat necontenit, ca un aşezământ, care ţine un loc deosebit în gândurile lui Dumnezeu.

Astfel în Isaia 56:2-7 citim: „Ferice de omul care face lucrul acesta şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească şi stăpânindu-şi mâna ca sa nu facă nici un rău. Străinul care se alipeşte de Domnul să nu zică: „Domnul mă va desparţi de poporul Său”. Şi famenul să nu zică: „Iată, eu sunt un copac uscat!” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Famenilor, care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce îmi este plăcut şi vor stărui în legământul Meu, le voi da în casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic care nu se va stinge. Şi pe străinii” – aici fără îndoiala văzuţi în legătură cu Israel ca în Numeri 15:14, sau în alte locuri din Scriptură, străini care au primit Iudaismul – „care se vor lipi de Domnul ca sa-i slujească şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească şi vor stărui în legământul Meu îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi îi voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi „Casa de rugăciune pentru toate popoarele”. Şi iarăşi în Isaia 58:13-14. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfânta, dacă Sabatul va fi desfătarea ta şi ziua Domnului sfântă şi cinstită pentru tine, şi dacă-l vei cinsti, ne urmând căile Tale, ne îndeletnicindu-te cu treburile tale şi ne dându-te la flecarii, atunci te vei putea desfăta în Domnul.”

În sfârşit iată încă un loc în legătura cu Sabatul: „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:.Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Iată adunările Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele: Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă cu o adunare sfânta. Sa nu faceţi nici o lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului în toate locuinţele voastre” (Levitic 28:1-3).

Aici Sabatul stă în fruntea sărbătorilor rânduite de Domnul, în care găsim închipuită istoria căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este arătarea odihnei veşnice a lui Dumnezeu, în care va aduce, potrivit planului Său, pe poporul Său, când tot lucrul şi toata osteneala, toate încercările şi toate necazurile lor se vor sfârşi; este o înfăţişare plăcuta a odihnei ca cea de Sabat, care mai rămâne pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 4:9). Dumnezeu a căutat sa ţină în faţa poporului Sau această odihnă în felurite chipuri. Ziua a şaptea, anul al şaptelea, anul de veselie, toate aceste plăcute vremi de Sabat aveau menirea să închipuie acel timp binecuvântat, când Israel va fi din nou adunat şi adus în ţara sa iubită ca să prăznuiască Sabatul, cum n-a fost ţinut niciodată.

Aceasta ne duce la punctul al doilea, la durata veşnică a Sabatului. Vorbe ca: „veşnic”, „un semn veşnic”, „la toate şirurile de oameni”, n-ar putea sta în legătură cu o orânduire trecătoare. Cu părere de rău trebuie să spunem însă, ca Israel n-a ţinut niciodată Sabatul după voia lui Dumnezeu. Poporul n-a înţeles niciodată însemnătatea şi binecuvântarea lui şi nici n-a pătruns în duhul lui. Se îngâmfau cu el ca un aşezământ naţional şi-l întrebuinţau greşit ca să se îngâmfe, însă niciodată nu l-au prăznuit în legătură strânsa cu Dumnezeu. Vorbim despre popor privit ca întreg. Fără îndoială că au fost în toate vremurile în Israel suflete cucernice, care s-au bucurat în taină de Sabat şi au pătruns în gândurile lui Dumnezeu, însă ca popor, Israel n-a ţinut Sabatul niciodată într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu îi striga prin gura proorocului: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie. Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unita cu sărbătoarea” (Isaia 1:13).

Aşezământul frumos al Sabatului, pe care Dumnezeu l-a dat poporului ca un semn al legământului Său, a ajuns în mâinile lor o urâciune pentru Dumnezeu. Iar dacă deschidem Noul Testament, găsim pe căpeteniile şi fruntaşii poporului iudeu în necurmată ceartă cu Domnul Isus, cu privire la Sabat.

Uitaţi-va de pilda în Luca 6:1-11: „într-o zi de Sabat, s-a întâmplat ca Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui smulgeau spice de grâu, le frecau cu mâinile, şi le mâncau. Unii dintre Farisei i-au zis: „Pentru ce faceţi ce nu este îngăduit să faceţi în ziua Sabatului?” Isus le-a răspuns: „Oare nu citiţi ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei ce erau împreuna cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele, şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Şi El le răspunde: „Fiul omului este Domn şi al Sabatului”.

În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă, şi învăţa pe norod. Acolo era un om, care avea mâna dreaptă uscata. Cărturarii şi Fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-i va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gândurile; şi a zis omului, care avea mâna uscată: „Scoală-te, şi stai în mijloc”. El s-a sculat, şi a stat în picioare. Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine, ori a face rău? A scăpa o viaţa sau a o pierde?” Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi, şi a zis omului: „întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. Ei turbau de mânie, şi s-au sfătuit ce ar putea să-i facă lui Isus”.

Ce deşertăciune şi goliciune a sărbătorii. Sabatului omenesc vedem aici. Acei farisei religioşi ar fi fost mai mulţumiţi dacă ucenicii ar fi murit de foame, decât să fie atins Sabatul lor. Ei ar fi privit mai cu plăcere pe omul acela, târându-şi mâna uscată până la mormânt decât să fie vindecat în ziua Sabatului lor. De fapt, cu adevărat, acela era Sabatul lor, nu al lui Dumnezeu. Odihna Lui nu se putea împăca deloc cu „foame” şi cu „mâni uscate”. Aceşti învăţători ai Scripturii, nu înţelegeau că toate rânduielile legii trebuie să facă loc harului lui Dumnezeu care se coborâse ca să ajute nevoile omeneşti. Harul se ridică în măreţia lui deasupra tuturor îngrădirilor legii şi credinţa se bucură de strălucirea lui. Religiozitatea deşartă însă se poticneşte în faţa lucrărilor harului şi îndrăznelii credinţei. Fariseii nu ştiau că omul cu mâna uscată era o icoană a stării morale a poporului întreg, o dovadă vie a depărtării lor de Dumnezeu. Dacă ar fi fost într-o stare dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu, nu s-ar fi găsit în mijlocul lor un om cu o mână uscată, care să aibă nevoie de vindecare. Însă ei se depărtaseră cu totul de Dumnezeu, şi De aceea Sabatul lor era o formă goală, o regulă fără putere.

O alta pildă o găsim în Luca 13:10-16, în istoria femeii, care „avea de optsprezece ani un duh de neputinţă”.

„Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului. (Deci nici o odihnă pentru El). Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă, şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus a chemat-o şi la zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu. Ce frumoasă pilda de lucrarea Lui Cristos şi roadele ei. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, (Sabatul omului fusese atins, puţin îi păsa de neputinţa femeii, doar Sabatul să fie păzit), a luat cuvântul şi a zis norodului: Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul: veniţi, dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!” (Cât de puţin se gândea el că era în faţa Domnului Sabatului; care nu se putea odihni în faţa nevoilor omului).

„Făţarnicilor”, i-a răspuns Domnul; oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-1 adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiica a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului (Luca 13:10-16).

Ce mustrare nimicitoare şi ce dezvăluire a stricăciunii sistemului iudaic! Să ne gândim numai la deosebirea izbitoare: Un Sabat şi o fiică a lui Avraam, legată de optsprezece ani de mâna grozavă a Satanei! Nimic nu orbeşte atât de mult mintea, în lumea aceasta, nu învârtoşează inima şi nu face pe om atât de imoral, ca o religie fără Cristos. Puterea ei amăgitoare şi înjositoare nu poate fi judecată decât în lumina stării de fată a lui Dumnezeu. Ce-i păsa fruntaşului sinagogii de acea femeie sărmană! După el, ea putea să-şi târâie toată viata trupul bolnav şi să umble ca un semn şi ca o mărturie a puterii Satanei. El era mulţumit, numai să-şi poată ţinea Sabatul lui. Nu puterea Satanei l-a scos din fire, ci puterea lui Cristos care s-a arătat în izbăvirea femeii din starea de roabă a Satanei. Însă Domnul i-a dat un răspuns potrivit, zdrobitor: „Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate, pe care le făcea El”. Ce deosebire! Pe de o parte apărătorii unei religii fără inimă şi fără preţ daţi de gol, ruşinaţi şi încurcaţi, iar pe de alta toată mulţimea poporului, bucurându-se de lucrările minunate ale Fiului lui Dumnezeu, care venise în mijlocul lor, ca să-i izbăvească de puterea stricătoare a Satanei şi să le umple inimile cu bucuria mântuirii lui Dumnezeu şi gura cu lauda Lui.

Ca să cercetăm mai mult în lumina Cuvântului lui Dumnezeu Sabatul, care nelinişteşte atâtea suflete, ne vom îndrepta spre evanghelia lui Ioan. La începutul capitolului 5 ni se înfăţişează o privelişte care ne arată bine starea de atunci a lui Israel. Iazul Betezda arata lămurit toata ticăloşia în care se scufundase omul, şi Israel în deosebi. În cele cinci pridvoare ale ei „zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei”. Ce arătare covârşitoare a stării morale şi duhovniceşti a omului, privit din punctul de vedere al lui Dumnezeu! „Orb, şchiop, uscat”, iată starea adevărată a omului.

Dar în mijlocul acestei cete de oameni bolnavi era unul atât de slab şi lipsit de ajutor, încât nici apa din Betezda nu-l putea ajuta. „Acolo se afla un bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus când l-a văzut zăcând, i-a zis: „Vrei sa te faci sănătos?” Ce belşug de har şi de putere cuprinde această întrebare! Ea trecea cu mult dincolo de gândurile bietului bolnav. El se gândea numai la ajutor omenesc sau numai la puterea lui să se scoboare în iaz. Nu ştia că Acela, care vorbea cu el, era mai mult decât iazul cu mişcarea lui la vremea anumită, că El era mai presus de orice slujbă a îngerilor şi de orice ajutor omenesc, ba chiar, că Lui îi era dată toată puterea în cer şi pe pământ. De aceea el i-a răspuns: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa, şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea”.

Iată o Icoana potrivită a tuturor acelora care îşi caută mântuirea în rânduieli şi întocmiri din afară, fiecare se gândeşte numai la sine şi caută să se ajute cum poate. Nimeni nu se gândeşte la celălalt, căci are de ajuns de lucru cu sine. Dar harul lucrează cu totul altfel: „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umbla”. Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat”.

Aici întâlnim iarăşi Sabatul omului. De buna seama că nu era Sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorociţilor, care se înghesuia în pridvoarele Betezdei dovedea, că odihna lui Dumnezeu încă nu sosise şi minunatul Lui Sabat încă nu se coborâse peste această lume păcătoasă. Când va veni acea zi binecuvântată, nu vor mai fi orbi, şchiopi şi uscaţi. Sabatul lui Dumnezeu nu se poate împăca deloc cu nenorocirea omenească.

Sabatul nu mai era semnul legământului dintre Dumnezeu şi sămânţa lui Avraam, aşa cum fusese odată şi cum va mai fi, ci semnul îngâmfării omului. „Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: „E ziua Sabatului, nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul”…

Fără îndoiala îi era destul de îngăduit să zacă în patul acela săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei îşi vedeau de ţinerea deşartă, fără folos şi goală a sabatului lor. Dacă ar fi avut măcar o rază de lumina duhovniceasca, ar fi văzut zădărnicia încercării lor de a-şi păstra părerile lor moştenite din moşi strămoşi, despre ţinerea Sabatului în fata ticăloşiei, bolii şi suferinţei omeneşti. Dar erau orbi; şi De aceea când s-au arătat roadele slujbei lui Cristos, au avut îndrăzneala să le socotească „ne îngăduite”.

„Din pricina aceasta Iudeii au început să urmărească pe Isus şi să caute să-L omoare, pentru că făcea aceste lucruri în ziua Sabatului”. Ce privelişte! Mulţimea religioasă, ba chiar fruntaşii şi povăţuitorii poporului mărturisitor al lui Dumnezeu, caută să omoare pe Domnul Sabatului, pentru că vindecase pe un om în ziua Sabatului! Dar ce le răspunde Domnul? Cuvintele Lui sunt vrednice de ţinut minte. El spune: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez”. Acest răspuns scurt dezvăluie rădăcina întregii rătăciri. El ne arată pe deoparte starea tristă a neamului omenesc şi ne pune pe de alta parte, în faţa ochilor, taina vieţii şi slujbei Domnului nostru. El n-a venit în lumea aceasta ca să se odihnească. Cum putea El să se odihnească? Cum ar fi putut să se odihnească dragostea dumnezeiască în faţa unei astfel da stări a lucrurilor? Cu neputinţă! Pe un loc al păcatului şi al nenorocirii, dragostea nu poate decât să lucreze. Tatăl a început să lucreze îndată după ce a căzut omul. Apoi a venit Fiul, ca să ducă înainte lucrul început, iar astăzi lucrează Duhul Sfânt. Într-o lume ca aceasta rânduiala dumnezeiască este lucru, nu odihna. „Aşa dar mai rămâne pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă ca cea de Sabat”.

Domnul nostru umbla şi făcea bine în ziua Sabatului ca şi în oricare alta zi; şi după ce şi-a isprăvit lucrarea de mântuire, a petrecut Sabatul în groapa, din care a înviat în ziua întâi a săptămânii, ca cel dintâi născut dintre cei morţi şi ca o căpetenie a unei zidiri noi. În această zidire noua, toate lucrurile sunt de la Dumnezeu şi mai putem adăoga, că nu se poate pune în legătura cu ea întrebarea de „zile, luni, vremi de sărbătoare şi ani”. Cel ce pricepe însemnătatea morţii şi a învierii lui Cristos, nu va recunoaşte ţinerea unor anumite zile. Moartea lut Cristos a pus capăt acestui şir de lucruri, iar învierea Lui ne duce pe un tărâm cu totul nou unde dreptul şi cinstea noastră cea mai înalta este să trăim în lumina şi puterea acelor adevăruri veşnice, care sunt ale noastre în Cristos Isus şi care stau cu totul împotriva obiceiurilor întemeiate pe credinţa deşartă şi pe slujbele unei religiozităţi a firii vechi şi a lumii.

Ajungem acum la un alt punct, foarte interesant, şi anume la deosebirea dintre Sabat şi ziua Domnului sau ziua întâi a săptămânii.

Am mai spus că Domnul a petrecut Sabatul în mormânt. Acesta este un fapt foarte însemnat. El ne spune că starea veche a lucrurilor a fost înlăturata şi că e cu neputinţă să se mai ţină Sabatul într-o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu putea să se odihnească într-o astfel de lume. Ea nu putea decât să lucreze şi să moară. Aceasta este învăţătura pe care o citim deasupra mormântului, în care a fost îngropat Domnul Sabatului.

Dar ce înseamnă cea dintâi zi a săptămânii? Nu este ea oare Sabatul pe o temelie nouă, Sabatul creştinesc? În Noul Testament nu e numită niciodată astfel. Dacă ne aruncăm o privire în Faptele Apostolilor, vom vedea că aceste două zile erau bine deosebite una de alta. În ziua Sabatului găsim pe Iudei adunaţi în sinagogile lor, ca să citească legea şi prorocii, iar în ziua întâi a săptămânii pe creştini, ca sa frângă pâinea. Aceste două zile sunt tot atât de deosebite între ele, ca şi iudaismul şi creştinismul. Scriptura nu dă nici cea mai mică întărire gândului, că Sabatul a fost mutat în ziua întâi a săptămânii. Nicăieri nu ni se spune că Sabatul evreiesc a fost schimbat în ziua întâi a săptămânii. Sabatul nu este numai „o a şaptea zi, ci chiar ziua a şoptea. Lucrul acesta trebuie băgat bine de seamă, deoarece unii cred, că în Vechiul Testament s-a hotărât ca a şaptea parte din timp sa fie lăsată pentru odihna trupului şi pentru împlinirea rânduielilor religioase şi ca se poate alege pentru aceasta oricare zi. Nu trebuie să mai spunem, că acest fel de a vedea este greşit. Sabatul din rai a fost ziua a şaptea şi Sabatul lui Israel a fost tot ziua a şaptea. Însă ziua a opta ne îndreaptă gândurile înainte spre veşnicie, şi în Noul Testament ea e numită „ziua întâia a săptămânii”, ca să însemne începutul acelei rânduieli noi a lucrurilor, a cărei temelie este crucea şi al cărei cap slăvit este Cristos cel înviat. A numi această zi „Sabatul creştinesc”, înseamnă a amesteca lucruri pământeşti cu lucruri cereşti, a coborî pe creştin din locul său, în care este unit cu un Cristos Cel înviat şi slăvit în ceruri, şi a-l face să ţină cu credinţă deşartă anumite zile, lucru pe care apostolul îl mustră atât de aspru în epistola către Galateni.

Biserica, deşi e pe pământ, nu este din lumea aceasta, după cum nici Cristos nu este din lumea aceasta. Obârşia ei este cerească, felul ei de a fi este ceresc, temeiurile ei cereşti şi tot cereşti sunt viaţa şi nădejdile ei. Ea stă, ca sa zicem aşa, între cruce şi slavă. Cele două lucruri importante ale Bisericii pe pământ sunt ziua în care s-a pogorât Duhul Sfânt şi a întemeiat-o, şi venirea Domnului, ca să o ia la Sine.

Toate acestea sunt arătate atât de limpede, că orice încercare de a rândui Bisericii lui Dumnezeu ţinerea, potrivit legii sau a credinţei deşarte, de „zile, luni noi, vremi, de sărbătoare şi ani” nu înseamnă decât o schimbare a întregii stări a creştinului, o lovitură împotriva desăvârşirii descoperirii dumnezeieşti şi o lipsire a creştinului de locul şi partea, date lui prin harul nemărginit al lui Dumnezeu şi prin lucrarea desăvârşită a lui Isus Cristos. Că aşa este, o dovedeşte locul cunoscut din Coloseni 2:6-23, un loc care ar trebui scris în inimile noastre cu slove, care să nu se mai poată şteargă. „Astfel dar, după cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos. Căci în El locuieşte trupeşte toata plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o taiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Cristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească ne tăiată împrejur. Dumnezeu v-a adus la viaţă împreuna cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.

A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră, şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-1 pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.

Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună noua, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos. Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe car nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Daca aţi murit împreuna cu Cristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au în adevăr o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti”.

Priceperea acestui loc din Scriptură nu dezleagă numai orice întrebare cu privire la Sabat, ci şi cu privire la sistemul întreg în legătură cu el. Dacă îşi înţelege cu adevărat starea lui, creştinul a isprăvit-o pentru totdeauna cu toate întrebările despre „băutură şi mâncare”, „zile şi luni noi”, vremi de sărbătoare şi ani. El nu mai ştie de vremuri şi locuri sfinte. El a murit împreună cu Cristos faţă de începuturile desăvârşite ale lumii şi ca atare e izbăvit de toate rânduielile unei religii de tradiţie. El face parte din cer, unde n-au ce căuta lunile noi, sabatele şi zilele sfinte. El face parte din zidirea cea nouă, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Porunci ca „nu atinge, nu gusta, nu pune mâna” sau alte lucruri ca acestea nu mai au pentru el nici o putere.

Urechea lui este deschisa, ca să audă îndemnul plin de putere al apostolului: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Umblaţi după lucrurile de sus, nu după cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viata voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea omorâţi mădularele voastre pământeşti…” (Col. 3:1-5).

Iată creştinismul adevărat şi viu. Viaţa creştinească nu stă în ţinerea anumitor rânduieli, porunci şi datini omeneşti. Ea este un fapt dumnezeiesc. Este Cristos în inimă, şi Cristos arătat în viata de toate zilele prin puterea Duhului Sfânt. Este omul nou. făcut după chipul lui Cristos şi arătat în cele mai mici lucruri ale vieţii de toate zilele, în familie, în afaceri, în toate legăturile şi în toată fiinţa noastră, în vorbă şi faptă. Nu este numai o mărturisire goală sau nişte păreri şi simţiri schimbătoare sau un crez oarecare, ci un adevăr viu nezdruncinat. Este împărăţia lui Dumnezeu aşezată în inimă, arătându-şi influenţa ei binefăcătoare asupra întregii noastre fiinţe şi gândiri precum şi asupra lumii în care trăim zi de zi. Este creştinul, umblând pe urmele lui Cristos şi făcând bine, care nu trăieşte pentru sine, ci pentru alţii, şi a cărui bucurie este să slujească şi să mângâie orice inimă neliniştita şi nemângâiată, să uşureze orice duh zdrobit şi să aibă milă de orice durere şi necaz, este el creştinul adevărat?

Iată creştinismul! Cât de mult se deosebeşte el de o religie de forme, în care stăpâneşte legalismul şi credinţa deşartă! Cât se deosebeşte el de cel ce încearcă păzirea nesocotită a zilelor, lunilor, vremurilor şi anilor, de ferirea de a mânca anumite mâncări, de oprirea de la căsătorie, şi altele de felul acesta! Cât se deosebeşte el de „viaţa unui pustnic în munţi”! Şi cât de mult se deosebeşte el de o religie care una învaţă şi alta face, care cunoaşte adevăruri mari, dar nu le împlineşte, sau este nesupus la Cuvântul lui Dumnezeu.

Cu aceasta cred că cititorul va fi înţeles locul pe care-l are Sabatul. El va fi văzut că Sabatul este în legătură cu Israel şi era un semn între Domnul şi Israel şi o piatră de încercare pentru starea lor morală. Apoi va fi văzut că Israel n-a ţinut niciodată Sabatul cu adevărat, nici nu i-a înţeles rostul, nici nu l-a preţuit cum a trebuit. Aceasta s-a văzut în viaţa, slujba şi moartea Domnului Isus – care a făcut multe din minunile Lui în ziua Sabatului şi la urmă a petrecut ziua aceasta în mormânt.

Apoi va fi înţeles deosebirea dintre ziua întâi a săptămânii sau ziua Domnului şi Sabat. Ziua Domnului nu se numeşte niciodată Sabat în Noul Testament. E cu totul deosebită de Sabat. Nu este Sabatul schimbat sau mutat, ci o zi cu totul nouă, care îşi are temelia ei deosebită şi rostul ei anumit, lăsând Sabatul cu totul neatins, ca un aşezământ pus de o parte acum, dar care va fi ţinut din nou când sămânţa lui Avraam se va întoarce iarăşi în ţara lor (vezi Ezechiel 46:1-12).

Trebuie să mai spunem câteva cuvinte despre locul pe care-l are în Noul Testament cea dintâi zi a săptămânii sau ziua Domnului. Deşi ea n-are nimic a face ca Sabatul, cu zilele sfinte sau lunile noi, are totuşi un loc deosebit şi însemnat în creştinism, lucru care se poate dovedi cu multe locuri din Noul Testament. În ziua aceasta a înviat Domnul din morţi. În ziua aceasta s-a arătat El de mai multe ori ucenicilor. În ziua aceasta s-au adunat la Troa apostolul Pavel cu fraţii, ca să frângă pâinea (Faptele 20:7). Apostolul sfătuieşte pe Corinteni şi pe toţi aceia, care cheamă pretutindeni Numele Domnului nostru Isus Cristos, să pună deoparte pentru ajutorarea fraţilor câte ceva, în ziua întâi a săptămânii, şi ne învaţă prin aceasta limpede că ziua întâi a săptămânii era ziua, în care se adunau copiii lui Dumnezeu, ca sa prăznuiască Cina Domnului, şi că închinarea, slujba şi legătura strânsă între fraţi ţinea de această zi. Apostolul Ioan ne spune limpede ca tot în această zi a fost răpit în Duh şi a primit acea descoperire minunată, care alcătuieşte sfârşitul Cărţii Sfinte.

Unii cred ca vorbele „în ziua Domnului” din Apocalipsa 1:10, ar însemna ziua când Domnul Cristos va veni cu putere şi va împăraţi. Dar împotriva acestei păreri sunt două dovezi. Întâi, cuvintele „în ziua Domnului” din Apocalipsa 1:10, sunt cu totul deosebite de ziua Domnului din 1 Tesaloniceni 5:2 şi 2 Tesaloniceni 2: 2 şi 2 Petru 3:10. În Apocalipsa 1:10 e vorba de ziua a opta, ziua întâi a săptămânii, pe când în celelalte e vorba de ziua Domnului când Domnul va veni sa împărăţească.

A doua dovadă este că cea mai mare parte din Apocalipsa nu are în vedere atât „ziua Domnului” de la urmă cât mai ales faptele înainte mergătoare ei. Deci ziua Domnului, adică ziua întâi a săptămânii sau a opta are un loc deosebit în Cuvântul lui Dumnezeu, loc pe care orice creştin îl va recunoaşte.

Ziua întâi a săptămânii nu este deci pentru creştinul adevărat nici Sabatul iudeu şi nici duminica Neamurilor, ci ziua Domnului, în care copiii lui Dumnezeu se adună fericiţi şi mulţumitori în jurul mesei Sale, ca prin frângerea pâinii, să vestească moartea Lui, până ce va veni El. Nu e nevoie să mai spunem ca nu-i vorba de robie legală în legătura cu ziua întâi a săptămânii. Noi n-avem o poruncă anume prin care să ni se ceară să ţinem această zi, însă locurile pomenite mai sus sunt de ajuns pentru orice suflet duhovnicesc. Ba, putem chiar spune, că imboldurile firii dumnezeieşti vor îndemna pe orice creştin să iubească şi să cinstească ziua Domnului şi s-o despartă de celelalte zile, pentru închinarea şi slujba lui Dumnezeu. Nu simte oare orice inimă curată, dezgust când vede că cineva mărturiseşte că iubeşte pe Cristos şi în acelaşi timp întrebuinţează ziua Domnului pentru orice afaceri şi treburi nefolositoare? Credem că e cinstea noastră sfânta, să ne ferim pe cât e cu putinţă de toate lucrurile fireşti şi pământeşti şi să închinăm ceasurile din ziua Domnului, Lui însuşi şi slujbei sale. S-ar spune poate că creştinul trebuie să închine toate zilele Domnului. Foarte adevărat, căci noi suntem ai Domnului în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Tot ce avem şi ce suntem este al Lui. Suntem chemaţi să facem totul în Numele Lui şi spre slava Lui. N-ar trebui să începem în cursul săptămânii nimic, fără să cerem întâi binecuvântarea Lui. Totuşi Noul Testament ne învaţă, că ziua Domnului are un loc deosebit şi o însemnătate, pe care n-o are nici una din celelalte zile ale săptămânii. De aceea credem că e datoria noastră sfântă să ne ferim în ziua Domnului de orice treburi, cu excepţia celor ce nu se pot amâna. Şi mai trebuie stă mulţumim lui Dumnezeu că ţinerea zilei Domnului este poruncită chiar de legi omeneşti. Ce dar măreţ este ziua Domnului cu despărţirea ei de lucrurile lumeşti! Ce am face fără ea? Ce întrerupere binecuvântată a necazurilor săptămânii! Cât de înviorătoare este venirea ei pentru un suflet duhovnicesc! Cât de scumpă adunarea în jurul mesei Domnului, făcută în amintirea Lui, spre a vesti moartea Lui şi a-i aduce slavă şi închinare. Cât de îmbucurătoare sunt feluritele slujbe din ziua Domnului, fie că e vorba de vestirea Evangheliei, de păstorirea credincioşilor, de adunări pentru adâncirea în Cuvânt, sau de răspândirea de literatură creştină! Cine ar putea arăta cât de mare este preţul şi folosul acestor slujbe! Ziua Domnului este pentru slujitorii Lui mai mult decât o zi de odihnă trupească. Ea este de fapt pentru ei mai obositoare decât celelalte zile ale săptămânii. Însă aceasta este o oboseală binecuvântată, sfântă, o oboseală, care-şi va primi răsplata ei minunata în odihna aceia, care mai rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu.

În zilele noastre se spune foarte des: „Deoarece nu mai suntem sub lege, nu mai suntem datori să ţinem Duminica”. Punctul acesta de vedere este al multor creştini de nume, care apăra aşa zisele petreceri de Duminecă. Nu e greu de înţeles ce se caută şi ce se urmăreşte prin asta. Se caută înlăturarea legii ca să pună în loc o slobozenie pentru mulţumirea firii pământeşti. Oamenii aceştia nu înţeleg, că singura cale ca să scapi de sub lege, este să mori faţă de ea şi deci să mori şi faţă de păcat şi faţă de lume. Creştinul, slavă Domnului, este slobod faţă de lege, însă nu ca să-şi facă poftele în ziua Domnului sau în altă zi, ci ca să trăiască pentru Dumnezeu. „Cât despre mine, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (Galateni 2:19). Acesta este tărâmul creştinesc.

Deşi însă pe acest tărâm nu se găsesc decât cei născuţi din Dumnezeu, credem că atât popoare întregi, cât şi fiecare om în parte, sunt răspunzători de mărturisirea pe care o fac. Aşa că popoarele, care mărturisesc şi se numesc creştine, vor fi judecate nu numai după lumina care se poate vedea în lumea înconjurătoare ca păgânii, sau după legea lui Moise ca Israel, ci după lumina deplină a creştinismului, pe care-l mărturisesc, după toate adevărurile binecuvântate, care se găsesc în Biblia, pe care o au şi cu care se laudă. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul luminii care se vede de la facerea lumii. Iudeii pe temeiul legii, iar creştinii de nume pe temeiul adevărurilor creştinismului

Faptul acesta face plină de răspundere starea tuturor popoarelor care îşi zic creştine. De bună seamă că Dumnezeu le va judeca pe temeiul mărturisirii lor. E zadarnic să spui, că ei nu înţeleg ce mărturisesc Căci de ce mărturisesc lucruri pe care nu le înţeleg şi nu le cred? Fapt e, că ei mărturisesc că pricep şi cred şi după acest fapt vor fi judecaţi. Cât de grozav este gândul că vei fi judecat după Cuvântul lui Dumnezeu! Ce judecată îi va lovi! Care va fi sfârşitul lor!