Sfârşitul capitolului nostru nu cere lămuriri. După ce Moise a pus în faţa norodului încă odată cele zece porunci, le aduce aminte împrejurările măreţe care au însoţit darea legii, precum şi simţirile şi spusele lor cu acel prilej (versetul 22-33).

„Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori şi din negura deasă şi le-a spus la toată adunarea voastră, fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră, şi mi le-a dat Când aţi auzit glasul acela din mijlocul întunericului, şi pe când tot muntele era aprins, căpeteniile seminţiilor voastre şi bătrânii voştri s-au apropiat toţi de mine, şi aţi zis: „Iată că Domnul Dumnezeul nostru, ne-a arătat slava şi mărimea Lui şi noi i-am auzit glasul din mijlocul focului; astăzi, am văzut ca Dumnezeu a vorbit unor oameni, şi totuşi au rămas vii. Şi acum pentru ce să murim? Căci acest foc mare ne va mistui; dacă vom auzi şi mai departe glasul Domnului, Dumnezeului nostru, vom muri Cine este în adevăr, omul acela, care să fi auzit vreodată, ca noi, glasul Dumnezeului celui viu vorbind din mijlocul focului, şi totuşi să fi rămas viu? Apropie-te mai bine tu şi ascultă tot ce ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru; apoi să ne spui tu însuţi toi ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi vom asculta, şi vom face”. Domnul a auzit cuvintele pe care mi le-aţi spus. Şi Domnul mi-a zis: „Am auzit cuvintele pe care ţi le-a spus poporul acesta: tot ce au zis este bine. O! de ar rămânea ei cu aceiaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor! Du-te, spune-le: „Întoarceţi-vă în corturile voastre”. Dar tu, rămâi aici cu Mine, şi-ţi voi spune toate poruncile, legile şi rânduielile, pe care să-i înveţi să le împlinească în ţara pe care le-o dau în stăpânire”. Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga. Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi, şi să aveţi zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpânire”.

Ţinta de căpetenie a Deuteronomului se arată aici iarăşi în toată strălucirea. Ea este îmbrăcata în cuvintele mişcătoare şi puternice, care alcătuiesc sâmburele acestui loc: „O! de ar rămânea ei cu aceiaşi inimă, ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!”

Ce cuvinte scumpe! Ele ne arată izvorul tainic al vieţii pe care suntem chemaţi noi creştinii s-o trăim zilnic, într-o ascultare de copil şi fără cârtire, temându-ne de Domnul, nu într-un duh de robie, ci cu acea iubire adevărată şi supusă, pe care a vărsat-o Duhul Sfânt în inimile noastre. Iată ceea ce umple de bucurie inima Tatălui nostru iubitor. Cuvântul Lui către noi este: „Fiule, dă-mi inima ta!” Dacă i-am dat inima, toate celelalte vin de la sine. O inimă iubitoare se bucură când împlineşte toate poruncile Domnului, iar înaintea lui Dumnezeu nu are preţ decât ce izvorăşte dintr-o inimă iubitoare. Inima este izvorul

Inima este izvorul tuturor pâraielor vieţii. Dacă deci inima este stăpânită de iubirea lui Dumnezeu, aceasta se va arăta prin ţinerea cu luare aminte a poruncilor Lui. Iubim poruncile Lui pentru că-L iubim pe El. Orice cuvânt care vine de la El, are un preţ nespus pentru o inimă care-L iubeşte. Orice porunca, orice îndrumare, orice judecată, cu un cuvânt, toată legea Lui, este iubită şi cinstita, pentru că stă în legătură cu Numele şi Fiinţa Lui.

În psalmul 119 găsim o adeverire nespus de frumoasa a celor de mai sus şi în acelaşi timp pilda frumoasă a unui suflet, care şi-a găsit bucuria adâncă şi statornică în legea lui Dumnezeu. În acest psalm minunat nu se găsesc mai puţin decât o suta şaptezeci de pomeniri ale Cuvântului şi legii scumpe a lui Dumnezeu. Vom da aici câteva din ele.

„Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile”. „Mă gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am sub ochi”. „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”, „Îmi plânge sufletul de durere, ridică-mă după Cuvântul Tău”. „Mă ţin de învăţăturile Tale”. „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale”-„Mă încred în Cuvântul Tău”. „Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc”. „Rânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele”. „Îmi îndrept picioarele spre învăţăturile Tale”. „Mai mult preţuieşte pentru mine legea gurii Tale, decât o mie de lucruri de aur şi de argint”. „Legea Ta este desfătarea mea”. „Toate poruncile Tale nu sunt decât credincioşie”. „Cuvântul Tău Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri”. „Niciodată nu voi uita poruncile Tale”, „Cât de mult iubesc legea Ta, toată ziua mă gândesc la ea”. „Ce dulci sunt Cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea”. Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele”. „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat”, „De aceea păzeşte sufletul meu învăţăturile Tale”

„Deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău”. „Temelia Cuvântului Tău este adevărul şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice”. „Inima mea nu tremura, decât de Cuvintele Tale”. „Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găseşte o pradă mare”. „Multă pace au cei ce iubesc legea Ta”. „Sufletul meu ţine învăţăturile Tale, şi le iubesc mult de tot”.

Într-adevăr, face bine inimii când scrie şi citeşte lucruri de acestea, dintre care multe amintesc chiar spusele Domnului în zilele vieţii Sale pământeşti. El trăia totdeauna din Cuvânt. Aceasta era hrana sufletului Său, călăuza cărării Lui. Prin Cuvântul lui Dumnezeu a biruit El pe Satana şi a făcut pe Saduchei, pe Farisei şi pe Irodiani să tacă. Cu Cuvântul a învăţat El pe ucenici şi tot spre Cuvânt S-a îndreptat, când S-a înălţat la cer.

Ce însemnătate mare au toate aceste cuvinte pentru noi! Cât de întăritor şi înviorător este cuvântul Lui! Câta îmbărbătare să vedem cum Domnul întrebuinţează Scriptura în orice vreme! Ce loc i-a dat şi cu ce măreţie a folosit-o! El se întemeia totdeauna pe ea, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care hotărăşte totul. Deşi El era însuşi Dumnezeu, deşi El însuşi a dat această carte, a trăit totuşi pe pământ ca om şi a arătat limpede, că omul are datoria să trăiască după Cuvântul Lui Dumnezeu şi să se supună Lui.

În acelaşi timp găsim aici un răspuns pe deplin mulţumitor la întrebarea, pe care o pun deseori necredincioşii: „Cum putem şti că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?” Oricine crede în Cristos şi mărturiseşte că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu descoperit în trup, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu va putea tăgădui că această persoană dumnezeiască s-a întemeiat totdeauna pe Scripturi, pe Moise, pe prooroci şi pe Psalmi. El le-a recunoscut totdeauna ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, El le-a dat ca Dumnezeu şi le-a primit ca om, a trăit prin ele şi le-a recunoscut în toate lucrurile. Ce trist este pentru biserică şi mai ales pentru acei învăţaţi, aşa zişi creştini, care au îndrăzneala să pună la îndoială insuflarea divină a Sfintei Scripturi în întregime, dar mai ales a celor cinci cărţi ale lui Moise! Ce grozav este gândul, că unii, care se numesc învăţători ai bisericii lui Dumnezeu, au îndrăzneala să numească neadevărate nişte scrieri, pe care însuşi Domnul şi învăţătorul nostru le-a recunoscut ca fiind dumnezeieşti.

Uneori se spune că lucrurile nu stau chiar aşa. Vai, vai! E o curată amăgire. Ritualismul, necredinţa şi credinţa deşartă se răspândesc mereu în jurul nostru. Şi unde nu stăpânesc ele în totul, vedem în cea mai mare parte o nepăsare, o răceală, o sete de plăcere, duh lumesc, cu un cuvânt totul şi orice, afară de îndreptare.

Unde a ajuns creştinătatea! Dar vai! Mărturia Sfintei Scripturi de la început până la sfârşit, proorocii şi apostolii dovedesc într-un glas, că starea de acum a lucrurilor nu numai că nu se va îndrepta, dar va fi tot mai tristă şi mai rea şi, înainte ca pământul acesta să se poată bucura de razele minunate ale împărăţiei de o mie de ani, va trebui ca judecata să-şi împlinească lucrarea ei grozavă. Lumea nu va fi întoarsă la Dumnezeu înainte de venirea Domnului Isus. Doar un mic număr îl va primi. Ceilalţi merg spre judecată.

Vrem oare să spunem prin asta, că nu recunoaştem binele, care s-a făcut şi încă se face? Ba dimpotrivă. Mulţămim lui Dumnezeu şi pentru cel mai mic lucru. Ne bucurăm de orice osteneala pentru răspândirea evangheliei scumpe a harului lui Dumnezeu, mulţumim pentru orice suflet, care e adus să primească mântuirea lui Dumnezeu. Ne bucurăm de milioanele de Biblii care se răspândesc pe pământul întreg, Cine ar putea socoti urmările binecuvântate ale răspândirii cărţii dumnezeieşti? Totuşi, nu credem că lumea poate fi întoarsă la Dumnezeu prin mijloacele întrebuinţate în zilele noastre. Scriptura spune, că atunci când se vor împlini judecăţile lui Dumnezeu pe pământ, locuitorii lumii vor învăţa dreptatea (Isaia 26:9). Locuitorii lumii nu vor învăţa neprihănirea şi dreptatea prin har, ci prin judecată.

Dar atunci, care este rostul evangheliei? Pentru ce se propovăduieşte ea, dacă nu pentru ca lumea să se întoarcă la Dumnezeu? Apostolul Iacov a dat, în cuvântarea sa ţinută cu prilejul adunării vestite de la Ierusalim, un răspuns hotărât la această întrebare. El spune: „Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele”, nu însă, ca sa întoarcă neamurile la Dumnezeu. Locul acesta ne arată lămurit ţinta oricărei lucrări misionare, pe care oricare misionar ar trebui s-o aibă totdeauna în vedere în lucrul său şi anume: „să aleagă din mijlocul lor (a Neamurilor) un popor, care să-i poarte numele”, adică creştini adevăraţi, care fac parte din trupul lui Cristos.

E limpede, că apostolii Domnului nostru Isus Cristos, nu s-au gândit să întoarcă lumea la Dumnezeu, când au pornit la lucru. „Duceţi-vă şi propovăduiţi evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit” (Marcu 16:15). Lumea era deci câmpul de lucru al celor doisprezece. Vestea lor era pentru toată făptura, dar se împlinea la cei ce credeau. Lucrul acesta era cu totul personal Cei doisprezece nu aveau porunca să mântuiască lumea, ci să ducă vestea evangheliei la lume. Abia după ce se va aduna prin propovăduirea Evangheliei în vremea de faţă un popor pentru cer, trupul lui Cristos, şi după ce va fi mutat acolo, va veni, după judecăţi grozave, vremea, „când pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului” (Rugăm pe cititor să citească cu luare aminte Psalmul 67. El dovedeşte, ca şi multe alte locuri din Scriptură, că binecuvântarea Neamurilor vine după întoarcerea lui Israel. „Dumnezeu să aibă milă de noi (Israel) şi să ne binecuvinteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui, ca să se cunoască pe pământ calea Ta şi printre toate neamurile mântuirea Ta!… Dumnezeu ne binecuvintează şi toate marginile pământului se tem de El”. S-ar putea oare o dovadă mai puternică şi în acelaşi timp mai plăcută, pentru faptul că nu Biserica, ci Israel va fi întrebuinţat pentru binecuvântarea Neamurilor la venirea Domnului Isus ca să împărătească aici?). În ziua Rusaliilor s-a pogorât Duhul Sfânt din cer, nu ca să întoarcă lumea la Dumnezeu, ci s-o încredinţeze de vina de a fi lepădat pe Fiul lui Dumnezeu. Urmarea venirii lui a fost încredinţarea lumii de păcat (Ioan 16:8-11), şi ţinta de căpetenie a trimiterii Lui este alcătuirea unui trup din credincioşi adevăraţi atât dintre Iudei cât şi dintre Neamuri sau neiudei. Aceasta a fost taina al cărei slujitor a fost făcut Pavel şi pe care a desluşit-o în chip atât de minunat în epistola către Efeseni. E cu neputinţă să cunoşti acesta şi să crezi în acelaşi timp că întoarcerea lumii la Dumnezeu şi alcătuirea trupului lui Cristos pot sta alături.

Care era lucrul deosebit al slujbei apostolului Pavel, o găsim în locuri ca: Efeseni 3:1-10: „Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, Neamurilor… (Daca cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dală faţă de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Cristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Cristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceiaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”.

Coloseni 1:23-29 „Negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi, şi în timpul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ea să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit sa le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea ca să înfăţişam pe orice om, desăvârşit în Cristos Isus. lată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Şi multe alte locuri din Noul Testament ne vorbesc despre acest lucru..

De buna seamă că în cugetul lui Pavel n-a considerat niciodată întoarcerea lumii la Dumnezeu. El propovăduia evanghelia în toată adâncimea şi puterea ei, o propovăduia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliri”. Vestea „Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos”, însă niciodată cu gândul de a întoarce lumea la Dumnezeu. El ştia şi învăţa că lumea merge cu paşi repezi spre judecată şi că „în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia învăţătorilor mincinoşi, însemnaţi cu ferul roş în însuşi cugetul lor”. Acest martor credincios şi insuflat de Dumnezeu mai învaţă că „în zilele din urmă”, deci cu puţin înainte de venirea Domnului, „vor fi vremurile grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste fireasca, neînduplecaţi, clevetitori, ne înfrânaţi, neîmblânziţi, vrăjmaşi ai oamenilor de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, vor iubi mai mult plăcerile, decât pe Dumnezeu; vor părea evlavioşi, dar în viaţă vor tăgădui ceea ce face puterea evlaviei” (1 Timotei 4:1-3; 2 Tim. 3:1-5).

Ce privelişte! Ea ne aduce aminte de sfârşitul capitolului întâi din epistola către Romani, unde găsim o zugrăvire asemănătoare, numai cu deosebire că acolo pana apostolului arată urâciunile păgânismului, pe când aici în 2 Timotei nu e vorba de păgânism, ci de creştinismul doar cu numele, de cei „ce vor părea evlavioşi”. Iată deci care-i sfârşitul stării lucrurilor din vremea de faţă. Iată lumea întoarsă la Dumnezeu, despre care se vorbeşte aşa de mult şi care se laudă doar! Vai, în jurul nostru sunt prooroci mincinoşi. Ei strigă: „Pace, pace!” dar pace nu este. Ei încearcă să spoiască zidurile căzute ale creştinismului. Dar toată osteneala lor e zadarnică, toată munca lor e fără folos. Judecata bate la uşă. Biserica a greşit grozav. Ea s-a abătut rău de la Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a răzvrătit împotriva spuselor Domnului ei. Pentru creştinătatea doar cu numele, nu-i nici măcar o rază de nădejde. Acelaşi apostol, din ale cărui scrieri am pomenit atâtea, ne spune ca „taina fărădelegii” lucra încă de pe timpul lui. Ea a lucrat deci pană acuma mai bine de 19 veacuri. „Trebuia numai ca cel ce o opreşte acuma, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoasei şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (2 Tesaloniceni 2:7-12).

Ce soartă grozavă au cei care doar se pretind a fi creştini! Şi toate acestea în faţa visurilor acelor prooroci mincinoşi, care caută să zugrăvească lucrurile, privindu-le doar dintr-o perspectivă frumoasă şi strălucitoare. Dar, lăudat fie Dumnezeu!

Este o situaţie specială pentru toţi care sunt ai lui Cristos. Acelora poate să le strige apostolul cuvintele pline de îmbărbătare: „Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales ca să va dea mântuirea, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemai El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Cristos.” (2 Tesaloniceni 2:13-14). Aici avem nădejdea minunata şi binecuvântată a copiilor lui Dumnezeu, nădejdea de a vedea pe „Luceafărul Strălucitor”. Toţi creştinii, îndrumaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, îşi îndreaptă privirea spre această venire. Ei nu aşteaptă o lume mai bună sau întoarsă la Dumnezeu, ci aşteaptă să vină Domnul şi Mântuitorul lor, care a plecat să le pregătească un loc în Casa Tatălui Său, de unde va veni iarăşi, ca să-i ia la Sine, pentru ca şi ei sa fie acolo, unda este El. Aceasta este făgăduinţa scumpă dată chiar de El şi care se poate împlini în orice clipă. El întârzie numai, după cum spune Petru, în har plin de îndurare, deoarece nu vrea ca unii să se piardă, ci ca toţi sa se pocăiască. Dar când Duhul Sfânt va adăuga la trupul lui Cristos cel din urmă mădular, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu vor suna şi toţi cei mântuiţi vor întâmpina în văzduh pe Domnul lor, cure se va coborî să-i ia la Sine, ca să fie totdeauna cu EL în slavă.

Aceasta este nădejdea Bisericii adevărate a lui Dumnezeu, pe care El ar vrea s-o vadă strălucind în inimile copiilor Lui în puterea ei curăţitoare şi înălţătoare. Vrăjmaşul a izbutit sa lipsească pe un mare număr din copiii lui Dumnezeu de această nădejde. În adevăr, timp de veacuri ea a fost ştearsă din viziunea Bisericii. În vremurile din urmă însă a înflorit din nou în parte în inima credincioşilor. Vai, în parte! Căci, uneori nu auzi vorbindu-se de ea în biserică. Unde se aude vestea: „Iată, Mirele vine ieşiţi-i în întâmpinare!”, acolo e Duhul lui Dumnezeu prezent. Unii slujitori iubiţi ai lui Cristos abia dacă îndrăznesc s-o vestească, fiindcă se tem să nu fie daţi afară.

Ce dovadă de puterea de orbire a Satanei. El, Satana a lipsit Biserica de nădejdea ei dumnezeiască, şi în schimb i-a dat o lucrare de amăgire, o minciună. În loc sa aştepte „Luceafărul strălucitor de dimineaţă” a făcut-o să aştepte o împărăţie de o mie de ani fără Cristos. Biserica nu mai ştie unde e în ce priveşte viitorul ei. E ca o corabie mânată de valuri pe un ocean furtunos, fără busolă, fără cârmă, fără soare şi fără stele. Totul e întuneric.

De ce? Pentru că a pierdut din vedere Cuvântul curat şi de preţ al lui Dumnezeu, şi a primit în schimb crezuri şi mărturisiri de credinţă ale oamenilor care sucesc şi ciuntesc adevărul lui Dumnezeu.

Şi totuşi au o Biblie în mână. Adevărat; dar aşa aveau şi Iudeii, şi totuşi au lepădat pe Cel ce era „miezul” Bibliei de la început până la sfârşit. De aceea îi şi învinuia Domnul: „Cercetaţi Scripturile, căci credeţi că în ele aveţi viaţa veşnică, şi ele mărturisesc despre Mine; şi nu vreţi sa veniţi la Mine ca să aveţi viaţa” (Ioan 5). Ei aveau Scripturile, le citeau în sinagogi în fiecare Sabat; ele mărturiseau despre El, şi totuşi nu voiau să vină la El. De ce? Pentru că minţile le erau orbite de păreri religioase greşite. Erau sub influenţa învăţăturilor şi poruncilor omeneşti. Aşa deci, deşi aveau Scripturile şi se lăudau că le au, nu le cunoşteau şi nici nu erau călăuziţi de ele, la fel ca păgânii din jurul lor. Una e să ai Biblia în mână, în casă, şi în biserică, şi alta e să ai adevărurile Bibliei în inimă şi cuget şi să strălucească în viaţa ta.

Să luăm de pilda venirea Domnului. Poate fi ceva mai lămurit în Noul Testament decât că sfârşitul stării de acum a lucrurilor va fi o grozava lepădare de la credinţă şi de la adevăr, şi o răzvrătire pe faţă împotriva lui Dumnezeu şi a Mielului? Evangheliile, Epistolele şi Apocalipsa ne spun într-un glas adevărul acesta aşa de lămurit că şi un copil îl poate vedea.

Şi totuşi cât de puţini îl cred! Cei mai mulţi cred tocmai dimpotrivă, că în veacul de acum toată lumea, toate popoarele, se vor întoarce la Dumnezeu şi „va fi o turma şi un pastor”. Degeaba le îndrepţi luarea aminte asupra pildelor Domnului din Matei 13: cu neghinele, aluatul, şi grăuntele de muştar. Cum se potrivesc astea toate cu o lume întoarsa la Dumnezeu? Daca toata lumea are să se întoarcă la Dumnezeu prin vestirea Evangheliei, cum se poate să găsim neghina în câmp la sfârşitul veacului? Cum se face că se găsesc şi fecioare nechibzuite şi fecioare înţelepte la venirea Mirelui? Dacă lumea are să se întoarcă la Dumnezeu prin Evanghelie, atunci peste cine va veni „ziua Domnului ca un hoţ noaptea?” Sau ce înseamnă aceste cuvinte grozave: „Căci când oamenii vor zice: Pace şi linişte, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, cum vin durerile peste o femeie însărcinată, şi nu vor scăpa!” Cum se potrivesc la o lume întoarsă la Dumnezeu, creştină, cuvintele din capitolul întâi ale Apocalipsei: „Iată, El vine pe nori şi orice ochi îl va vedea, şi aceia care L-au străpuns; şi toate neamurile pământului se vor boci din pricina Lui?”

Cititorule, nu se vede lămurit adevărul? Nu se vede lămurit că părerea despre o lume care se va întoarce la Dumnezeu şi se va face toată creştină, este cu totul potrivnică învăţăturii Noului Testament? Cum se face atunci că mai toată creştinătatea crede aşa? Pentru că nu se vesteşte clar Cuvântului lui Dumnezeu. Trist, dar adevărat. Biblia se citeşte în creştinătate; dar adevărurile Bibliei nu sunt crezute, ba dimpotrivă, sunt lepădate. Şi toate astea. în ciuda zicerii: „Biblia, Biblia! Noi ne ţinem de Bibliei Ne întemeiem pe Biblie”. Iar protestanţii: „Biblia singură este religia Protestanţilor”.

Ne oprim aici. Nădăjduim că cititorul creştin a văzut cât de mult s-a depărtat Biserica mărturisitoare de la Cuvântul lui Dumnezeu. Aici e pricina răului. Ne-am depărtat de Cuvântul Domnului, şi de El însuşi. Până nu vedem şi nu recunoaştem acest lucru, nu e vindecare.

Domnul vrea pocăinţa şi zdrobire de inimă înaintea Lui. „Eu mă uit la omul care e sărac şi cu Duhul mâhnit şi tremura la Cuvântul Meu”. Aici e leacul. Dar să fie adevărat. N-ajunge sa spunem că suntem „săraci şi mâhniţi”, ci să fim cu adevărat. La omul acela Mă uit. Domnul să ne deschidă ochii să auzim glasul Lui! Să ne întoarcem inimile la El şi la Cuvântul Lui. Să întoarcem spatele cu hotărâre, odată pentru totdeauna, la orice nu e după Scriptură. Asta vrea Domnul Isus de la toţi ai Lui în mijlocul dărâmăturilor creştinătăţii.