Deuteronom 5:2-7 (C. H. Mackintosh)

Ne întoarcem din nou la capitolul nostru. În versetul 2, Moise aduce aminte norodului legătura lui cu Dumnezeu, întemeiată pe un legământ: „Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un 1egământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem vii astăzi aici. Domnul v-a vorbit faţă în faţă pe munte, din mijlocul focului. Eu am stat alături între Domnul şi voi, ca să vă vestesc Cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte. (versetul 2-5).

Trebuie să deosebim bine legământul de pe muntele Horeb de legământul, pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avram, Isaac şi Iacov. Ele se deosebesc total. Cel dintâi era un legământ al faptelor, la care poporul a promis să facă tot ce vorbise Domnul; al doilea, un legământ de har, la care Dumnezeu se îndatora, printr-un jurământ, să împlinească tot ce a făgăduit. Deosebirea este nespus de mare, din orice parte am privi-o, atât în temelie şi felul lor, cât şi în urmările practice. Legământul de pe Horeb se întemeia pe puterea omenească de a împlini toate cerinţele Iui. Şi numai acest fapt era de ajuns, ca să prezică desăvârşita lui neizbândă. Legământul cu Avraam însă se întemeia pe puterea lui Dumnezeu de a împlini toate cuvintele lui şi De aceea este cu neputinţă, sa fi lipsit de-al împlini măcar cu o slova sau o frântură de slovă.

Fiindcă am vorbit amănunţii despre lege, când am cercetat capitolul din urmă şi am încercat sa arătăm gândurile lui Dumnezeu când a dat legea, precum şi neputinţa totală a omului de a ţine legea şi de a trăi o viaţă şi sfinţenie (neprihănire), acum ne putem mulţumi numai să aducem aminte cititorului de cele spuse în acel capitol.

Cu privire la străduinţele greşite ale omului, de a aduce pe creştin din nou sub lege, nu ne putem opri să nu mai adăugăm pe lângă locurile arătate înainte, şi altele. Iudeul trăia odinioară „sub lege”, însă el a fost nevoit sa facă descoperirea, că legea nu era un pat, pe care s-ar fi putut odihni şi nici măcar o învelitoare, cu care s-ar fi putut înveli. Păgânul sau neiudeul era fără lege. El era, ce-i drept, sub stăpânirea lui Dumnezeu, însă niciodată sub lege. Harul îi punea pe amândoi pe acelaşi tărâm. În epistola către Romani se spune despre ne iudei sau neamuri că sunt „fără lege”,.Când Neamurile, măcar că „n-au lege fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei care nu au o lege, îşi sunt singuri lege…” (Romani 2:14). „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege vor fi judecaţi după lege.” (Rom. 2:12). Aici se văd bine cele doua cete în care e împărţită omenirea: Iudeii, sub lege; Neamurile, fără lege. Neamurile au fost puse sub cârmuire, în persoana lui Noe, dar niciodată sub lege. Nimeni nu poate aduce un singur rând din Scriptură ca să arate că Dumnezeu a pus vreodată neamurile adică pe ne iudei sub lege. Nu e vorba să se spună: „Noi credem”. Ci vorba e: Ce spune Scriptura? Ea spune că ne iudeii sunt fără lege, n-au lege.

În Faptele 10, Dumnezeu deschide împărăţia cerurilor şi neamurilor. În Fapte 14:27, îl vedem deschizând „uşa credinţei” şi neamurilor. În Faptele 28:28, îl vedem trimeţând mântuirea Sa şi neamurilor. Dar nicăieri nu spune că i-a pus sub lege. Învăţăturile şi părerile oamenilor n-au nici un preţ când Scriptura spune lămurit. Nu este un singur rând din Scriptură care să arate că Dumnezeu a pus vreodată pe neamuri sub lege. Cititorul ar întreba poate pe ce temelie vor fi judecate neamurile, dacă nu pe temelia legii? Romani 1:20, spune lămurit că mărturia creaţiei lui Dumnezeu îi face pe oameni să nu se poată dezvinovăţi. Apoi în Romani 2:15 Neamurile sunt privite pe temelia cugetului lor. Asta în ce priveşte neamurile păgâne, necredincioase. Iar neamurile creştine cu numele, vor fi judecate pe temelia celor ce spun că sunt. Spun că sunt creştini, vor fi judecate după mărturisirea lor creştină.

În Faptele 15 vedem cum au fost întâmpinate de apostoli şi de întreaga biserică din Ierusalim cele dintâi încercări, de a pune sub lege pe păgânii întorşi la Dumnezeu. Întrebarea a fost pusă în Antiohia, însă Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea Sa, a dus lucrurile astfel, ca ea să nu fie hotărâtă acolo, ci Pavel şi Barnaba au mers la Ierusalim, unde au stat de vorbă deschis şi slobod asupra acestui lucru şi s-a luat hotărârea prin glasul celor 12 apostoli şi a întregii Biserici.

Nu vom fi niciodată în stare să mulţămim în de ajuns Dumnezeului nostru pentru acest lucru. Hotărârea unei adunări locale, ca acelei din Antiohia, n-ar fi avut niciodată aceiaşi greutate, ca hotărârea celor doisprezece apostoli, adunaţi în Ierusalim, deşi era recunoscută de Pavel şi Barnaba. Însă Domnul a purtat de grija, ca orice om să fie nevoit să înţeleagă, precum şi învăţătorii legii din toaie timpurile sa fie învăţaţi în chip hotărât, că nu e după gândul lui Dumnezeu, să pui pe creştini în vreun fel oarecare sub lege.

„Câţiva oameni veniţi din Iudeea învăţau pe oameni şi ziceau: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”(Fapte 15:1). Ce veste tristă! Cum se vor fi aşezat vorbele acelea ca o rană pe inimile acelora, care s-au întors la Dumnezeu prin vorbirea scumpa a lui Pavel în sinagoga din Antiohia. El spusese: „Sa ştiţi dar fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este iertat prin El (fără tăierea împrejur şi fără faptele legii) de toate lucrurile decari n-aţi putut fi iertaţi prin legea lui Moise”.

Aceasta a fost vestea minunată, adusă păgânilor sau neamurilor prin gura apostolului Pavel, o veste despre mântuirea slobodă şi deplină, despre iertarea deplină prin credinţa în Domnul nostru Isus Cristos. După învăţătura acelora însă, care veneau „din Iudeea”, toate acestea nu erau de ajuns. Fără lege şi fără tăiere împrejur nu era de ajuns Cristos. Cum se va fi aprins inima apostolului, când ş-a văzut copiii iubiţi în credinţă neliniştiţi de această învăţătură! Primirea unei astfel de învăţături ar fi fost la fel cu lepădarea întregului creştinism. Dacă pe lângă crucea lui Cristos era nevoie să se mai adaoge tăierea împrejur, atunci legea lui Moise trebuia să desăvârşească harul lui Dumnezeu şi totul era pierdut. Însa lăudat fie Domnul tuturor îndurărilor! El a purtat grija ca să se pună un zăgaz tare împotriva valului stricător, care căuta să nimicească roadele binecuvântate ale lucrului apostolului. „Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărî ca Pavel şi Barnaba, şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri. Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de biserică, de apostoli şi de prezbiteri şi-au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei. Atunci unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că neamurile trebuie sa fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească legea lui Moise. Poruncise oare Dumnezeu acest lucru? De bună seamă că nu. În nesfârşita Lui îndurare, Dumnezeu deschisese neamurilor poarta credinţei, fără tăiere împrejur şi fără vreo poruncă. Cei ce îndrăzneau să poruncească aşa ceva, erau „câţiva oameni”, care au neliniştit biserica lui Dumnezeu din ziua aceia şi până astăzi, şi care vor să fie învăţători ai legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce este adevărat din ceea ce spun (l Timotei 1:7). Ei nici nu-şi dau seama, cât de urâtă este învăţătura lor în faţa Dumnezeului tuturor îndurărilor, a Tatălui milei.

Apostolii şi prezbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut. După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca prin gura mea neamurile să audă nu legea lui Moise sau tăierea împrejur, ci cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta” Gândul lui Dumnezeu n-a fost să pună pe umărul creştinilor dintre neamuri un jug, pe care nu l-a putut purta Israel. „Ci”, mai adaogă apostolul tăierii împrejur, „credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus”.

E nespus de frumos să auzi aceste vorbe de pe buzele apostolului tăierii împrejur. El nu spune: „Credem că ei sunt mântuiţi ca şi noi”, ci „credem că noi ca şi ei, suntem mântuiţi”. Iudeul este mulţumit să se scoboare de pe scaunul lui înalt şi să fie mântuit la fel ca bieţii păgâni netăiaţi împrejur. Adevărat că vorbele acestea trebuie să pătrundă cu putere zdrobitoare în urechile învăţătorilor legii ca să-i încredinţeze de starea greşită a cererii lor.

„Toată adunarea a tăcut şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor”. Duhul Sfânt n-a găsit cu cale să ne spună ce au vorbit Pavel şi Barnaba cu acel prilej vrednic de ţinut minte şi putem cunoaşte înţelepciunea Lui chiar în acest fapt. El dă, pe cât se vede, locul de frunte lui Petru şi lui Iacov, pentru că vorbele lor trebuiau să aibă mai multă greutate decât vorbele apostolilor neamurilor şi ale tovarăşilor săi.

„Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul şi a zis: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor”, – în faţa unor astfel de dovezi trebuiau să amuţească chiar cei care aveau cea mai mare râvnă pentru lege – „după cum este scris…” (Fapte 15:15).

Aşadar s-a hotărât pentru totdeauna această întrebare însemnată prin Duhul Sfânt, prin cei doisprezece apostoli şi prin biserica întreagă, şi putem lua aminte la faptul, că în această adunare a Bisericii n-a vorbit nimeni mai apăsat şi mai hotărât decât Petru şi Iacov. Cel dintâi ca apostol al tăierii împrejur, iar al doilea ca reprezentant de seamă al bisericii din Ierusalim, a cărui slujbă şi vrednicie erau foarte potrivite, să dea vorbelor sale o tărie deosebită pentru toţi aceia, care se mai găseau întru câtva pe tărâmul legii. Aceşti doi bărbaţi însemnaţi au fost foarte hotărâţi în judecata lor, că cei întorşi la Dumnezeu dintre Neamuri nu trebuiesc „neliniştiţi sau împovăraţi cu legea”. Ei au dovedit prin vorbirile lor puternice, că e cu totul împotriva Cuvântului, a voii şi a căilor lui Dumnezeu, să pui pe creştinii dintre Neamuri sub lege.

Cine vrea să vadă părerile lui Pavel cu privire la lege, să citească epistola către Galateni: „Mă mir, zice el, că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemai prin harul lui Cristos la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită De aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema” (Galateni 1:6-8). Iată ce spune Duhul Sfânt celor ce vor să pună pe creştini sub lege. Unii spun că ei nu iau legea ca regulă pentru căpătarea mântuirii, ci ca o regulă de purtare după ce au fost mântuiţi. Dar Scriptura nu face această deosebire; ci spune ori eşti sub lege, ori nu eşti. Daca eşti sub ea, legea nu cunoaşte nici o deosebire. Fie înainte de mântuire, fie după mântuire, dacă eşti sub ea, eşti sub blestem. Căci este scris: „Blestemai este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea legii ca să le facă”. A spune că eu sunt creştin, născut din nou, n-are a face; căci ce are a face legea cu naşterea din nou sau cu creştinismul? Nimic, nimic. Legea vorbeşte omului ca fiinţă răspunzătoare. Ea cere desăvârşită ascultare, şi blestemă pe oricine nu ascultă fără nici o greşeală.

Nu merge iarăşi să spui că deşi nu pot ţine legea, totuşi Cristos a împlinit-o în locul nostru şi pentru noi. Legea nu cunoaşte împlinire cu procura, adică prin altul. Ea zice: „Sufletul care le face va trăi prin ele”. Şi apoi legea nu rosteşte blestemul numai asupra celor ce o calcă, ci asupra tuturor: „Toţi cei ce se ţin de faptele legii sunt sub blestem”. Adică toţi cei ce stau pe temelia legii – în orice fel – toţi cei ce au a face cu faptele legii, sunt sub blestem. Acum înţelegeţi cât de cu neputinţă este să spui că ţii legea ca regulă de viaţă şi purtare şi să spui că nu eşti sub blestem. Creştinul nu este sub lege, şi de aceea nu este sub blestem. De ce? Fiindcă legea şi-ar fi pierdut puterea, măreţia, tăria, puterea? Nu, deloc. A spune aşa ceva ar fi să hulim legea. A spune că vreun om – fie el creştin, Iudeu sau păgân – poate fi sub lege şi totuşi să nu fie sub blestem, înseamnă să spui că el împlineşte legea în chip desăvârşit sau că legea e desfiinţată. Cine ar putea spune aşa ceva? Dar cum se face că creştinul nu e sub blestem? Fiindcă el nu e sub lege. Şi cum a ieşit el de sub lege Oare prin faptul că altul a împlinit-o în locul lui? Deloc, deloc. Atunci cum? Iată cum: „Eu prin lege am murit faţă de lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu! Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Cristos şi voi aţi murit în ce priveşte legea ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor aţâţate de lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7:4-5). Băgaţi bine de seamă şirul: „sub lege, sub firea pământească, patimile păcatelor, roade pentru moarte”. Poate fi ceva mai lămurit? Dar mai e şi o altă latura, slavă Domnului! Dar acum am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca sa slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slova” (Romani 7:6). Deci am fost izbăviţi de lege nu prin faptul că altul a primi-o în locul nostru, ci prin faptul că noi am murit faţă de ea. Cartea Romani învaţă acela şi lucru ca şi cartea Galateni.

Acum, dacă suntem morţi faţă de lege, cum zice apostolul, cum poate legea să ne fie un dreptar pentru viaţa? Ea s-a dovedit un dreptar pentru moarte, blestem şi osânda, celor ce erau sub ea. Poate fi altceva pentru noi? A adus ea vreun rod de viaţă celor ce au fost sub ea? Apostolul spune: „Când eram sub firea pământeasca, adică în firea căzută, patimile păcatelor aţâţate de lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau sa aducem roade pentru moarte”. „Sub firea pământească” aici nu înseamnă „în trup”, ci starea omului ne întors la Dumnezeu, dator să ţină legea. Ei bine, în starea asta, tot ce puteai aduce este roadă pentru moarte: nici o viaţa, nici o sfinţenie, nimic pentru Dumnezeu, nimic, nimic Nu trebuie apoi să uităm că, deşi Neamurile n-au fost puse niciodată sub Lege, în căile lui Dumnezeu faţă de lume, de fapt, toţi creştinii de nume, prin botezul lor de mici, s-au aşezat pe această temelie. Aşa că e o mare deosebire între creştinătatea de nume şi păgâni, cu privire la lege.

Dar unde suntem noi acum ca creştini? Iată răspunsul: „Eu prin lege am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”. Eu sunt răstignit cu Cristos; trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc cum? Prin lege ca regula de viaţă? Nici vorbă de aşa ceva, ci „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine.

Asta şi nimic altceva e creştinism. Să înţelegem. Sunt două rele deosebite de care suntem izbăviţi prin moartea scumpă a lui Cristos şi anume: legalismul pe deoparte, şi lipsa de orice frâu în viaţă, pe de altă parte. În locul acestor rele grozave, am intrat în sfânta slobozenie a harului – slobozenie ca sa slujim lui Dumnezeu – slobozenie ca să „omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ” – slobozenie ca „să ne lepădăm de păgânătate şi pofte lumeşti” – slobozenie „ca să ţinem trupul în frâu şi să-l supunem”.

Da, cititor creştin, să ne aducem aminte de acest lucru. Să cântărim adânc aceste vorbe: „Eu sunt răstignit cu Cristos, şi trăiesc, dar nu eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Vechiul „eu” mort – răstignit, îngropat. Noul „eu” viu în Cristos. Să nu ne înşelăm. Nimic nu e mai grozav şi mai primejdios decât ca vechiul „eu” să aibă pretenţia că stă pe tărâmul cel nou, sau cu alte vorbe, că învăţăturile slăvite ale creştinismului să caute să le ţină firea veche; oameni neîntorşi la Dumnezeu să spună că sunt slobozi de lege şi să întoarcă harul lui Dumnezeu în desfrânare. De o mie de ori mai bine legalism decât desfrâu. Sa veghem asupra acestei lipse de frâu în viaţa din jurul nostru.

A spune că eşti slobod faţă de lege altfel decât prin faptul că ai murit faţă de ea şi trăieşti pentru Dumnezeu, nu este creştinism deloc, ci desfrâu, de care orice suflet evlavios trebuie să fugă cu groază. Dacă suntem morţi faţă de lege, suntem morţi şi faţă de păcat; şi deci nu avem să mai facem voia noastră, care e un alt nume pentru păcat, ci voia lui Dumnezeu, căci aceasta este adevărată sfinţenie.

Apoi, să nu uitam că, dacă suntem morţi faţă de lege, suntem morţi şi faţă de această lume rea de acum, şi uniţi cu un Cristos înviat, înălţat şi proslăvit. De aceea nu suntem din lume, după cum Cristos nu este din lume. A lupta să avem un loc de cinste în lume înseamnă să îngăduim că suntem morţi faţă de lege; căci nu putem fi morţi pentru una şi vii pentru alta. Moartea lui Cristos ne-a Izbăvit de lege, de puterea păcatului, de această lume rea de acum, şi de frica morţii. Dar toate aceste lucruri merg împreună şi nu putem fi izbăviţi de unul fără să fim izbăviţi de toate. A spune că eşti izbăvit de lege, şi a trăi în acelaşi timp o viaţă de păcat şi lumească, este unul din relele cele mai grozave ale zilelor de apoi.

Creştinul este chemai sa dovedească în viaţa lui de toate zilele că harul poate da roadele pe care legea nu le putea da. Este slava creştinismului să facă pe un om în stare să-şi înfrângă eul şi să trăiască pentru alţii. Legea nu putea face aşa ceva. Ea făcea pe om să se învârtească în jurul eului său. Sub lege, fiecare om trebuia să facă tot ce putea pentru sine. Dacă încerca să iubească pe aproapele, era ca să facă o faptă bună pentru sine însuşi. Sub har, e tocmai diferit. Eul e pus deoparte ca ceva răstignit, mort şi îngropat. Vechiul „eu” s-a dus, şi „eul” cel nou este primit înaintea lui Dumnezeu cum e primit Cristos. Cristos este viaţa noastră, neprihănirea noastră, sfinţenia noastră, fiinţa noastră, pilda noastră, totul pentru noi. El este în noi şi noi suntem în El. Şi viaţa noastră de toate zilele trebuie să fie o întruchipare a lui Cristos în noi prin puterea Duhului Sfânt. De aceea noi suntem chemaţi nu numai să iubim pe aproapele nostru, ci şi pe vrăjmaşul nostru; şi aceasta nu pentru ca să facem o faptă bună pentru noi; căci noi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu în chip desăvârşit în Cristos; ci e doar arătarea în afară a vieţii pe care o avem în noi; şi viaţa aceasta este Cristos. Un creştin este un om care ar trebui să trăiască la fel ca şi Cristos. El nu este nici Iudeu, nici „sub lege” nici un păgân „fără lege” ci „un om în Cristos”, stând în har, chemai la acelaşi fel de ascultare ca cea de care a dat dovadă Domnul Isus.

Vă rugăm stăruitor să citiţi bine capitolul 15 din Fapte şi epistola către Galateni, şi veţi înţelege mai lămurit ce e cu legea. Veţi vedea că creştinul nu e sub lege, pentru nimic; că viaţa lui, neprihănirea lui, sfinţenia lui stau pe un târâm cu totul deosebit; că a pune pe creştini sub lege, în vreun fel oarecare, înseamnă a tăgădui temeliile creştinismului şi a fi împotriva celor mai lămurite spuse ale Scripturii. Veţi vedea din capitolul 3 al epistolei către Galateni, că dacă ne punem sub lege înseamnă ca am părăsit pe Cristos, am părăsit Duhul Sfânt, credinţa şi făgăduinţele. Grozav, dar adevărat. Creştinii doar cu numeau parte de aceste confuzii.

Duhul Sfânt să deschidă ochii tuturor asupra acestui adevăr. Să cercetăm Scriptura mai adânc şi să ne supunem ei. Iată nevoia cea mare a zilei de azi. Nu suntem cârmuiţi de ea. Nu vedem nevoia ca să împlinim numai ce spune ea şi să lepădăm tot ce nu e în ea. Noi mergem cu o mulţime de lucruri care nu au nici un temei în ea, ba sunt chiar împotriva ei. Domnul va veni curând să ia pe ai Lui cu El. Dar ce se va face creştinătatea aceasta doar cu numele, botezată în numele Domnului? Grozav lucru. Lăsam pe cititor sa caute răspunsul înaintea lui Dumnezeu.