„Moise a chemat pe fot Israelul şi a zis: „Ascultă, Israele, legile şi poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul vostru. Învăţaţi-le şi împliniţi-le cu scumpătate” (versetul 1), Aici întâlnim din nou cele patru cuvinte, care sunt semnul deosebit al Deuteronomului. „Ascultă” – „învăţaţi-le” – împliniţi-le cu scumpătate”.

Cel dintâi dintre aceste cuvinte pune sufletul în starea binecuvântată a ascultării. „Eu voi asculta ce zice Domnul, Dumnezeul meu” (Psalm 85:8). „Ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi” (Isaia 55:3). Urechea care ascultă este temelia oricărei vieţi creştine adevărate. Ea pune sufletul în starea potrivita pentru un copil de Dumnezeu. Ea este taina oricărei păci şi a oricărei binecuvântări.

Cred că nu mai este nevoie să aducem aminte cititorului, că aici este vorba numai de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Israel avea să asculte de „legile şi poruncile” Domnului, de Cuvântul Dumnezeului celui viu, care îi izbăvise din ţara robiei, a întunericului şi a morţii, nu însă de datinile şi învăţăturile oamenilor. Tot aşa este şi cu noi, astăzi.

Noi suntem chemaţi la ascultare. Suntem chemaţi „să ascultăm”, chemaţi să ne plecăm într-o supunere sfântă şi plină de respect înaintea Cuvântului scris. Cărarea creştinului supus şi smerit este la fel de depărtată de credinţa deşartă, ca şi de necredinţa. Răspunsul ales pe care l-a dat odată Petru Sinedriului (Faptele 5:29) le leapădă pe amândouă cu aceiaşi hotărâre. El spune: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Noi întâmpinăm necredinţa şi îngâmfările ei cu vorbele: „Trebuie sa ascultăm”, iar credinţa deşartă, în orice haină ar fi îmbrăcată, cu vorbele: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu”.

Iată datoria oricărui creştin adevărat. El trebuie să asculte de Dumnezeu. Necredinciosul ponte să zâmbească. El se laudă cu slobozenia lui sufletească şi crede că judecata lui e o călăuză îndestulătoare în care se poate încrede. El nu ştie, că în timp ce se mândreşte cu slobozenia voii sale, este un prins al Satanei, care este stăpânul şi domnul lumii acesteia. Omul este făcut ca să asculte, să privească spre Acel „Unul”, care stă deasupra lui. Creştinul este sfinţit pentru ascultarea lui de Isus Cristos, adică pentru acelaşi fel de ascultare, ca ascultarea dovedită în viaţă de Domnul şi Mântuitorul nostru, faţă de Dumnezeu.

Lucrul acesta este de mare însemnătate pentru oricine doreşte să cunoască adevărata ascultare. Cunoaşterea acestei ascultări este taina mare a izbăvirii de voia „eului” adusă de necredinţă şi de ascultarea greşită a credinţei deşarte. Nici-odată nu este drept să împlinim voia noastră. Se poate să fie bine sa facem voia unui semen, însă totdeauna, când facem voia Dumnezeului nostru, suntem pe drumul cel bun. Isus a venit pe pământ ca să împlinească această voie şi El a împlinit-o deplin. „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalm 40: 9). Şi noi suntem chemaţi în aceiaşi ascultare binecuvântată. Noi suntem „aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţenia lucrată de Duhul, ca să ne facem ascultători şi părtaşi la stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (1 Petru 1:2). Cuvintele acestea cuprind cinste nemăsurată, dar şi o răspundere sfântă pentru noi. Să nu uităm niciodată, că nu ne-am făcut numai părtaşi la stropirea cu sângele lui Isus Cristos, ci am fost puşi deoparte, ca să fim ascultători.

Poate însă că unul sau altul dintre cititorii noştri ne-ar pune înainte îndemnul apostolului din (Evrei 13:17)„Ascultaţi de mai marii voştri şi fi-ţi-le supuşi, căci ei priveghează la mântuirea sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele. Ascultaţi de ei, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos”. De bună seama că aceasta este un lucru foarte însemnat, cu care am pune în legătură şi un alt verset din (1 Tesaloniceni 5:12-13) „Vă rugam, fraţilor, sa priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc. Să aveţi foarte mare dragoste faţă de ei, din pricina lucrării pe care o fac”. Apoi mai citim în (1 Corinteni 16:15-16): „Încă un îndemn, fraţilor, Cunoaşteţi casa lui Ştefana. Ştiţi ca ea este cel dintâi roda al Ahaiei şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor. Fiţi şi voi îndatoritori faţă de astfel de oameni şi faţă de toţi care lucrează şi se ostenesc împreună cu ei”. Iar în (1 Petru 5:1-4) apostolul îndeamnă pe prezbiteri: „Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi,care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor el patimilor lui Cristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este supt paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu. Nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei care v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pildă turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei”.

S-ar putea deci pune întrebarea: Oare locurile acestea ale Scripturii nu arată că trebuie să ascultăm de anumiţi oameni? Şi dacă e aşa, cu ce drept se înlătură autoritatea omenească în Biserica lui Dumnezeu? Răspunsul este uşor: Oriunde dăruieşte Cristos un dar al Duhului, fie un dar de învăţătura sau un dar de păstorit, este datoria fiecărui creştin să recunoască acest dar. A nu-l recunoaşte înseamnă a lepăda binecuvântările şi harurile lui Dumnezeu. Dar trebuie să băgăm bine de seamă, dacă darul este cu adevărat dat de Dumnezeu. Nici un om nu are dreptul să-şi însuşească o anumita slujbă sau un anumit loc şi nici să primească de la alţii o asemenea slujbă. Lucrul acesta nu este decât intrarea cu de-a sila într-un bun sfânt, care mai curând sau mai târziu va aduce judecata lui Dumnezeu.

Orice slujbă adevărată vine de la Dumnezeu şi este întemeiată pe un dar adevărat, dat de însuşi capul bisericii, Cristos. Aşa că am putea spune: fără dar, nu-i slujbă. Persoanele pomenite în locurile de mai sus au un dar şi lucrează cu el. Şi mai au şi o inimă credincioasă şi caldă pentru oile şi mieluşeii turmei lui Cristos. În Evrei 13 se spune: „Ascultaţi de mai marii voştri”. Cine vrea să ne fie mai mare, trebuie să meargă în frunte pe drumul, pe care vrea să ne ducă. Ar fi o prostie să-ţi însuşeşti numirea de „mai mare”, fără să cunoşti drumul şi fără să fii în stare şi să vrei să mergi pe el. Nimeni nu se va încrede într-o călăuză oarba şi neştiutoare.

Şi apoi: pe ce-şi mai întemeiază apostolul îndemnul său către Tesaloniceni, de a preţui şi recunoaşte anumite persoane? Numai pe primirea sau însuşirea unui titlu, a unei slujbe, sau a unui loc de cinste? O, nu; ci îl întemeiază pe faptul binecunoscut că acele persoane îi „cârmuiau în Domnul” şi-i „sfătuiau”! De ce trebuie să aibă foarte mare dragoste faţă de ei. Din pricina slujbei sau a titlului? Nicidecum, ci „din pricina lucrării pe care o fac”. Tot aşa erau îndemnaţi Corintenii să se supună casei lui Ştefana, nu din pricina unui titlu sau a unei slujbe ce şi-o însuşiseră, ci pentru ca „s-a pus cu totul în slujba sfinţilor”. Ei lucrau. Ei primiseră daruri şi har de la Cristos şi aveau o inima pentru ai Lui. Ei nu se lăudau cu slujba lor, ci se dădeau de bună voie în slujba lui Cristos. Aceasta este slujba adevărată, care se împlineşte cu putere duhovniceasca, dată de Cristos şi cu simţământul răspunderii faţă de El, precum şi cu recunoaşterea plină de mulţămire din partea sfinţilor. Când un om se ridică singur ca învăţător sau ca pastor, sau când îl numesc alţii în acest loc, nu este decât amăgire, dacă el n-a primit un dar adevărat de la Capul Bisericii, care e Cristos. Glasul lui este glasul unui străin. Oile adevărate ale lui Cristos nu-l cunosc şi n-ar trebui să-l recunoască niciodată (Încă odată în Noul Testament nu se spune nimic despre o rânduială omenească în ce priveşte propovăduirea evangheliei, învăţarea Bisericii sau adunării lui Dumnezeu şi păstorirea turmei lui Cristos. Prezbiterii erau aşezaţi numai de apostol sau de împuterniciţii lor. Timotei şi Tit; ei n-au dat acest drept altora, şi nici n-au spus ca alţii să pună prezbiteri după moartea lor. Astăzi prezbiterii nu sunt puşi de nimeni, ci recunoscuţi ca destoinici pentru această lucrare de adunarea locală. Lucrarea lor se mărgineşte în adunarea locală; diaconii erau aleşi de biserici, pentru slujba materială; iar evangheliştii păstorii şi învăţătorii n-au fost aleşi niciodată Şi nici aşezaţi în slujbă. Trebuie să facem deosebire intre un dar al harului şi între o slujbă locală. Prezbiterul şi diaconii puteau să aibă un dar deosebit sau nu, căci aceasta n-avea a face cu slujba lor locală. Pentru a înţelege mai adânc lucrul acesta, trimitem pe cititor la 1 Corinteni 12-14 şi Efeseni 4:8-16. În locul întâi găsim mai ales temelia oricărei slujbe adevărate în biserica lui Dumnezeu şi anume rânduiala dumnezeiască: „Dumnezeu a pus mădularele” apoi imboldul acestei slujbe, dragostea. În cele din urmă ţinta slujirii „pentru ca biserica să fie zidită”.

Cu alte cuvinte: Slujirea în toate părţile ei este o rânduială dumnezeiască. Ea nu vine de la oameni, nici prin oameni, ci de la Dumnezeu. Învăţătorul trebuie să umple şi să pregătească vasele. Părerea, că fiecare are dreptul să slujească în biserica lui Dumnezeu, nu are nici un temei în Scriptura. O astfel de slobozenie a omului stă împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Slobozenia Duhului Sfânt, de-a sluji prin aceia pe care îi vrea El, iată ce învaţă Noul Testament. Ce bine ar fi dacă am învăţa acest lucru!).

Unde se găseşte însă un învăţător înzestrat de Dumnezeu, un păstor credincios, plin de dragoste şi înţelept, care veghează asupra sufletelor ca o mamă gingaşă, care luptă pentru ele şi este în stare să zică: „Noi trăim dacă voi sunteţi tari în Domnul” cine are aceste semne şi însuşiri, un astfel de om va fi recunoscut şi respectat. Daca omul are un dar, este un slujitor. Dacă nu-l are, nici o putere omenească nu-i în stare să facă din el un slujitor adevărat al lui Cristos. Chiar dacă el e hirotonisit pe dinafară ca slujitor, sau dacă se numeşte singur aşa, dacă nu are darul de a împlini lucrarea la care e chemat, degeaba şi-l ia singur acest drept. Orice slujbă adevărată îşi are izvorul în Dumnezeu. Ea se întemeiază pe Dumnezeu şi ţinta ei este să aducă sufletele aproape de Dumnezeu şi să le lege cu El. Slujba înşelătoare însă îşi are izvorul în oameni şi urmăreşte să lege sufletele de acela, cere împlineşte slujba. Deosebirea între amândouă este atât de mare. Cea dintâi duce la Dumnezeu, a doua depărtează de Dumnezeu. Cea dintâi îngrijeşte, întăreşte şi hrăneşte viaţa noastră, a doua împiedecă înaintarea în orice chip şi aruncă sufletele în îndoială şi întuneric. Cu un cuvânt, slujba adevărată este de la Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi prin Dumnezeu; slujba înşelătoare de la oameni, pentru oameni şi prin oameni. Pe cea dintâi o preţuim, pe cea de a doua o lepădăm.

Însă oriunde se găseşte un dar adevărat de har, avem dreptul şi cinstea să-i ascultăm şi să ne supunem lui, întrucât deosebim pe Cristos în persoana şi slujba slujitorilor săi iubiţi. Pentru un om duhovnicesc, nu este greu să deosebească harul şi puterea adevărată. Se vede îndată, dacă un om caută să ne hrănească sufletele cu pâinea vieţii din adevărată dragoste, sau dacă se străduieşte să se ridice pe sine şi să şi urmărească interesele sale. Deosebirea dintre putere şi mândrie este prea mare şi nu poate fi trecută cu vederea. Un adevărat slujitor al lui Cristos nu se va făli niciodată cu puterea sa şi nu se va lăuda cu darurile sale. El îşi face lucrarea şi o lasă să vorbească singură. Apostolul Pavel putea să strige bieţilor Corinteni rătăciţi, care sub influenţa unor învăţători mincinoşi începuseră să se îndoiască de apostolia lui: „Căci căutaţi o dovadă că Cristos vorbeşte în mine…. Pe voi înşivă încercaţi-vă să vedeţi dacă sunteţi în credinţă” (2 Corinteni 13:3-5).

Înşişi Corintenii erau dovada vie a slujbei lui. Întoarcerea şi binecuvântarea lor arătau limpede căci era de la Dumnezeu şi lucrul acesta dădea apostolului mângâiere, bucurie şi putere. El era un „apostol, nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”. El se putea lăuda cu izvorul slujbei lui, iar în ce priveşte felul ei, erau o mulţime de dovezi, care fiecare în parte ar fi de ajuns, să încredinţeze o inimă curata. El putea să spună cu adevărat: „ învăţătura şi propovăduirea mea nu stă în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Corinteni 2:4). Aşa trebuie să fie cu oricine, deşi într-o măsură mai mică. Trebuie să se simtă putere şi adevăr. Numai titlurile nu înseamnă nimic. Oamenii pot să se apuce să dea titluri şi locuri de cinste, însă n-au dreptul să facă lucrul acesta. Poate cineva să se numească „păstor” cât o vrea: dacă n-are acest dar şi nu se vede şi nu i se simte puterea, degeaba. Poate sa-şi zică „învăţător”, sau „evanghelist”, sau „predicator”, numirile acestea n-au nici un preţ, dacă nu sunt însoţite de darul pe care se întemeiază. Iar când darul este, pot oamenii să zică ce or vrea, căci harul nu se poate tăgădui: el îşi face lucrarea şi se vede.

Poate că ni se va spune că nu avem dreptul „să judecam”. Dar atunci cum am putea să ne păzim de „proorocii mincinoşi”, dacă nu am avea dreptul săi judecăm? Care-i însă măsura de care trebuie să ne folosim în judecarea noastră? „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”. Nu pot oare copiii lui Dumnezeu să deosebească între un om, care vine în puterea Duhului, înzestrat de Cristos capul bisericii, plin de dragoste faţă de suflete şi care duce o viaţă sfântă şi cu lepădare de sine şi între un om, care vine cu un „titlu”, pe care şi l-a pus singur sau pe care i l-au dat oamenii, fără nici o urmă de ceva dumnezeiesc sau ceresc nici în slujba şi nici în viaţa sa? Fără îndoială că copiii lui Dumnezeu pot şi trebuie să facă această deosebire. De aceea şi bătrânul apostol Ioan cere credincioşilor să nu creadă orice duh, ci să cerceteze duhurile „dacă vin de la Dumnezeu; căci mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4:1) Iar în a doua epistolă, acelaşi apostol dă „către aleasa Doamnă” îndemnul: Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.” (2 Ioan:10:11). Nu erau ei oare răspunzători să urmeze acest îndemn? Şi ce avea să judece? Aveau ei să cerceteze dacă aceia care veneau în casă erau întăriţi şi numiţi de vreun om sau de vreo grupare de oameni. Ei avea numai să cerceteze dacă învăţătura lor era sănătoasa. Dacă nu ar fi adus adevărata şi dumnezeiasca învăţătură a lui Cristos, învăţătura că Cristos a venit în trup, trebuia să le închidă uşa în faţă, fără să întrebe cine sunt şi de unde vin. Dacă nu aduceau adevărul, ea trebuia să nu-i primească, cu toate dovezile de putere sau împuternicire de la oameni pe care le-ar fi arătat ei.

În capitolul 2 din Apocalipsa, biserica din Efes e lăudată pentru că a cercetat pe aceia, care spuneau că sunt apostoli şi nu erau. Cum ar fi putut ca să-i cerceteze, fără să-i judece? Din pildele acestea vedem deci că vorbele Domnului din Matei 7:1: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”, precum şi vorbele apostolului din 1 Corinteni 4:5: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme”, se întrebuinţează greşit. E cu neputinţă ca Scriptura sa se bată cap în cap şi De aceea cuvintele Domnului sau apostolului, oricare ar fi înţelesul lor, nu pot să fie în nepotrivire cu răspunderea creştinului, de a judeca darurile, învăţătura şi viaţa tuturor acelora, care au în Biserică locul de învăţător, propovăduitor sau păstor.

Cuvintele „Nu judecaţi” ne opresc numai, să nu judecăm imboldurile sau izvoarele ascunse ale unei lucrări. Cu acestea n-avem a face. Noi nu putem pătrunde înlăuntrul inimii şi, slavă Domnului, nici nu suntem chemaţi să pătrundem. Noi nu putem ghici gândurile ascunse ale inimii. Aceasta n-o poate face decât Dumnezeu. Pe de altă parte însă nu ne putem feri de răspunderea, de a cerceta pe aceia, care împlinesc în mijlocul nostru vreo slujbă oarecare.

Orice slujitor adevărat al lui Cristos, nu va cunoaşte decât o singură ţintă, anume să ducă pe toţi aceia, cărora le slujeşte, pe cărarea ascultării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. O pildă frumoasă a unei astfel de slujbe vedem la Moise, acel bun slujitor al lui Dumnezeu. El se străduia totdeauna cu inimă curată să întipărească în inima adunării lui Israel nevoia mare a unei ascultări de copil faţă de toate legile şi poruncile lui Dumnezeu. El nu căuta un loc de frunte pentru sine. Gândul mare şi ţinta de la urmă a tuturor vorbirilor sale era ascultare, nu faţă de el, ci faţă de Domnul lui şi Domnul lor. El se gândea bine, că aceasta era taina adevărată a fericirii lor, a siguranţei lor şi a puterii lor. El ştia că un popor ascultător avea să fie un popor nebiruit şi că nici o armă nu putea să le facă ceva, câtă vreme aveau să fie călăuziţi de Cuvântul Domnului. Cu un cuvânt, el ştia şi credea că treaba lui Israel era să asculte de Dumnezeu, precum treaba lui Dumnezeu era să binecuvânte pe Israel. Datoria lor era, numai să „asculte”, să „înveţe”, şi „să împlinească” voia descoperită a lui Dumnezeu, şi, câtă vreme au făcut acest lucru, au putut să se bizuie cu încredere deplină în El, ca scutul lor, puterea lor, apărătorul lor şi adăpostul lor. Singura cărare adevărată pentru Israelul lui Dumnezeu era cărarea strâmtă a ascultării, pe care o luminează totdeauna cu bunăvoinţă lumina Feţei lui Dumnezeu.