Să luăm acuma iar firul cercetărilor noastre. Ca şi în alte locuri dinainte, găsim şi în capitolul 4, că în Deuteronom nu se vorbeşte atât de mult de porunci deosebite şi de slujbe şi jertfe, ci mai mult de însemnătatea, măreţia şi vrednicia Cuvântului lui Dumnezeu. „Iată v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire”. Purtarea norodului trebuia să fie călăuzită şi stăpânită în toate privinţele de porunci dumnezeieşti. Un lucru foarte însemnat pentru toate timpurile „Să le păziţi şi să le împliniţi. Căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră, înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi înţelegător” (Verset 5-6)

Înţelepciunea şi priceperea norodului trebuia, deci, să se arate în ţinerea şi împlinirea cu supunere a legilor şi îndrumărilor dumnezeieşti. Înţelepciunea lor n-avea să se bazeze prin dovezi pline de învăţătură, ci printr-o ascultare de copil şi supus. Toată înţelepciunea se găsea în aceste legi şi îndrumări, nu însă în gândurile şi părerile, pe care le avea norodul despre ele.

Înţelepciunea adâncă şi minunată a lui Dumnezeu s-a descoperii în Cuvântul Său, şi de aceasta aveau să se minuneze popoarele. Lumina gândurilor dumnezeieşti strălucind în purtarea şi felul de a fi al norodului lui Dumnezeu trebuia să trezească recunoaşterea plină de uimire a popoarelor dimprejur.

Dar vai! Lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel în cursul vremurilor. Cât de puţin puteau sa înveţe despre Dumnezeu şi despre Cuvântul Său popoarelor lumii, din purtarea lui Israel! Numele Lui era batjocorit mereu prin umbletele lor. În loc să aibă o ascultare supusă şi fericită faţă de poruncile lui Dumnezeu, ei s-au dedat la obiceiurile popoarelor din jurul lor, le-au primit au cinstit idolii lor şi au umblat pe căile lor, aşa că popoarele acelea în loc să vadă înţelepciunea înaltă şi frumuseţea morală a poruncilor dumnezeieşti, aveau în faţa lor numai slăbiciunea, prostia şi înjosirea unui popor, a cărui slavă nu era alta decât că lor li s-a încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu – Cuvânt care îi osândea tocmai pe ei (vezi Rom. 2).

Şi totuşi, lăudat fie Dumnezeu! Cuvântul Lui va rămânea în veac. Dacă puterea Lui nu se arată în căile poporului Său, va fi văzută totuşi în osândirea acestor căi, şi Cuvântul va rămânea totdeauna pentru călăuzirea, mângâierea şi binecuvântarea tuturor acelora, care, deşi slabi, doresc să umble pe cărarea ascultării. De aceea Moise ţine sa pună înaintea norodului Cuvântul lui Dumnezeu, în toată măreţia şi slava lui morală. El nu uita să le arate în chipul cel mai puternic urmarea ascultării, punându-le înainte primejdia depărtării de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. El zice: „Care este, în adevăr neamul acela aşa de mare, încât să fi avut pe dumnezei lui aşa de aproape, cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare în cât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta, pe care v-o pun astăzi înainte? (Verset 7-8).

Iată taina adevăratei mărimi pentru orice popor, orice familie şi orice om în parte. Ce cinste înaltă să ştii pe Dumnezeul cel viu, atât de aproape, să poţi să strigi la El pentru orice, să ştii că puterea şi îndurarea Lui lucrează neîncetat pentru noi, şi că lumina Feţei Lui străluceşte cu plăcere deasupra noastră. Ce cinste mare să putem simţi în viata noastră, de toate zilele, puterea legilor Lui drepte şi a poruncilor Lui sfinte şi să vedem cum ni se descopere El şi cum locuieşte în noi!

Cine ar fi în stare sa zugrăvească numai pe departe binecuvântarea înaltă a unor astfel de drepturi? Şi totuşi, prin harul lui Dumnezeu le poate dobândi orice copil al lui Dumnezeu de pe tot pământul Asta nu înseamnă că orice copil al lui Dumnezeu are parte de ele. Cu părere de rău o spunem că nu. Cum am mai spus, le gustă numai aceia care dovedesc, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, o ascultare din inimă supusă. Aşa a fost odinioară cu Israel şi tot aşa este şi astăzi cu Biserica. Buna plăcere a lui Dumnezeu este răsplata nepreţuită, pe care o capătă ascultarea omului în toată vremea. Nu trebuie să mai adăugăm că ascultarea este cinstea şi datoria noastră totodată.

Dar sărmana noastră inimă este atât de pornită să se rătăcească, să se lase înrâurită de felurite lucruri dimprejur, şi să se depărteze de cărarea îngustă a ascultării! De aceea, nu trebuie să ne mirăm că Moise se îndreaptă spre inimile ascultătorilor cu astfel de îndrumări şi îndemnuri. El îşi varsă inima sa iubitoare în cuvinte mişcătoare în faţa adunării atât de scumpe lui: „Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile, pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor.” Cuvintele acestea cuprind două adevăruri vrednice de ţinut în seamă, şi care sunt de cea mai mare însemnătate pentru noi toţi, anume: răspundere personală şi mărturia personală. Israel trebuia să îşi păzească bine sufletul, ca să nu uite Cuvântul scump al lui Dumnezeu. Dar nu numai atâta. El era în acelaşi timp răspunzător să-şi îndrume copiii şi copiii copiilor potrivit acestui cuvânt. Dar noi, care avem o lumină mai limpede şi binecuvântări mai înalte, suntem oare mai puţin răspunzători decât Israel odinioară? De bună seamă că nu! Noi suntem îndemnaţi să citim cu toată grija Cuvântul lui Dumnezeu, să-L cercetăm şi să-L lăsăm să stăpânească asupra inimilor noastre. Nu ajunge numai să citim zilnic câteva versete, un capitol sau o parte. Biblia ar trebui cercetată cea dintâi şi cel mai mult, ar trebui să fie cartea, în care să găsim bucurie, odihnă şi desfătare.

Cu părere de rău trebuie sa spunem adevărul, că unii dintre noi nu socotesc citirea Bibliei necesară, şi îşi găsesc plăcerea în ziare şi în altfel de lecturi. Nu trebuie, deci, să ne miram că vedem la astfel de creştini o cunoaştere slabă şi superficială a Scripturii. Cum putem înţelege adâncimile vii şi măreţia Bibliei, pe care punem mâna numai din simţul datoriei, din când în când?

Ce înseamnă următoarele cuvinte spuse lui Israel: „Puneţi-vă dar în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri” (Cap. 11:18). Inima, sufletul, mâna, ochii, toate trebuiau să fie în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu. În loc să se supună unor forme goale, omul ar trebui să atârne cu o supunere sfântă de legile şi îndrumările lui Dumnezeu.

„Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula, să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Cap. 11:19-20). Are oare Cuvântul lui Dumnezeu un astfel de loc, în inima noastră, în casele noastre şi în obiceiurile noastre? Aceia care vin în contact cu noi în casele noastre, sau în afară, bagă oare de seamă că suntem călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu?

Iată întrebări însemnate care pătrund în inimă. Să nu încercăm să le îndepărtăm de la noi. Nimic nu arată mai bine înălţimea stării noastre morale şi duhovniceşti ca felul cum ne purtăm cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu-L citim cu plăcere, dacă nu însetam după el, nu ne bucurăm de el, dacă nu dorim o clipă liniştită în care să ne putem adânci în cuprinsul lui, şi să ni-l întipărim, dacă nu facem din el îndeletnicirea de căpetenie a gândirii noastre din odăiţa şi din familie, este nevoie grabnică să ne cercetăm temeinic starea duhovnicească, fiindcă de bună seamă că nu este sănătoasă. Firea noastră iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi îl doreşte. Aşa citim în 1 Petru 2:2: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să puteţi creşte, ca să ajungeţi la mântuire. Dacă nu suntem flămânzi după laptele curat al Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă nu ne hrănim cu el, sufletul nostru se găseşte într-o stare rea şi primejdioasă. Se poate ca în noi să nu se bage de seamă vreo nelegiuire, şi totuşi, în căile noastre nu-i nimic care să necinstească pe Domnul, însă îi îngrijorăm inima dacă lăsăm Cuvântul Lui la o parte. Dacă ne credem creştini şi nu iubim Cuvântul Lui, ne înşelăm singuri. De bună scamă că nu vroim să spunem prin aceasta că nu mai trebuie citită altă carte în afară de Biblie, căci atunci n-am fi scris-o pe aceasta. Însă nu ştiu dacă este nevoie, în altă parte, de mai multă luare aminte ca la întrebarea: Cum şi ce trebuie să citim?

Suntem îndemnaţi să facem „totul” în Numele lui Isus şi spre slava lui Dumnezeu. Şi cititul intră în această nevoie.

Dacă Cuvântul are în inima noastră locul ce i Se cuvine, de bună seama că-l va avea şi în casele noastre. Dar dacă nu-şi găseşte recunoaşterea în familie, e greu de crezut că-şi are locul adevărat în inimă. Orice cap de familie ar trebui să se gândească bine la aceasta. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui citit zilnic în orice familie creştină. Orice cap el unei familii creştine ar trebui să adune zilnic în jurul său copiii şi pe toţi ai casei ca să citească măcar câteva versete din cartea scumpă, şi să se roage. Un astfel de obicei se potriveşte cu învăţătura Vechiului şi a Noului Testament, şi nu numai că este binecuvântat şi ziditor, ci şi plăcut inimii lui Dumnezeu.

Unii ar putea privi citirea zilnică în familie ca o corvoadă şi povară. Dar e o povară să venim zilnic la masă şi încă de câteva ori pe zi? De ce ar fi atunci o greutate, sau povară, pentru capul familiei, să strângă pe toţi ai casei: copii şi slugi, şi să citească măcar câteva versete şi să se roage?

Ce am zice despre un creştin, care nu se roagă niciodată şi nu citeşte niciodată în linişte Cuvântul lui Dumnezeu? Putem oare să-l socotim un creştin adevărat? De bună seamă că nu. Dimpotrivă, ne-am îndoi dacă într-un astfel de suflet se găseşte viaţă dumnezeiască. Rugăciunea şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu sunt cerinţele trebuitoare pentru creşterea sănătoasă şi puternică a vieţii creştine, aşa că un om care se obişnuieşte să le părăsească pe amândouă, trebuie să fie într-o stare foarte primejdioasă. Dacă lucrul acesta este adevărat despre fiecare om în parte, cum se poate ca o familie să fie într-o stare buna, dacă nu se adună niciodată să citească împreună Cuvântul lui Dumnezeu sau să se roage? Ce deosebire este într-o astfel de familie şi una păgână? Nu ne întristează oare nespus faptul că se găsesc unii care fac mărturisirea cea mai frumoasă, şi iau loc la masa Domnului, dar nu citesc împreună Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se roagă împreună acasă?

Cititorule, eşti tu cap de familie? Dacă da, citeşti tu zilnic cu ai tăi Scriptura şi te rogi tu în fiecare zi cu ei toţi? Dacă nu, de ce nu? Ţi s-a abătut inima de la Dumnezeu şi Cuvântul Lui? Citeşti tu Scriptura singur? Te rogi tu singur? Daca da, de ce nu şi cu familia toată? Poate zici că ţi-e greu, sau alt motiv. Atunci roage-te Domnului să-ţi dea putere să birui greutatea asta. Fă-ţi obiceiul să citeşti în fiecare zi măcar un verset două din Biblie şi să te rogi cât de puţin cu toţi ai tăi. Nu mai merge înainte aşa. Începe odată. Nu mai aduce nici o dezvinovăţire. Nu zice că aceasta e „lege” etc. Zii mai bine, „ce fericită lege!” Măcar odată pe zi fă-ţi acest frumos obicei. Ce cinste înaltă este ca fiecare cap de familie să adune pe toţi ai casei în jurul Cuvântului, şi să-şi verse cu ei inima în rugăciune înaintea lui Dumnezeu! Da, credem că datoria deosebită a capului familiei este să facă acest lucru. Nu este nevoie sa facă o „slujbă” lungă şi obositoare. Dimpotrivă, scurt, proaspăt şi viu: iată ce zideşte mai bine, atât în case, cât şi în adunările noastre publice. De bună seamă că nu se poate statornici în privinţa aceasta o regula. Fiecare face cât vrea şi cât poate: mai lung, mai scurt, numai să facă. O, de-am fi în stare să spunem împreună cu Iosua: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Atunci pot să spună alţii ce vor vrea.

Prin aceasta însă nu vrem să spunem, că rugăciunea şi citirea Cuvântului în familie e tot ce se cuprinde în acele cuvinte însemnate: „vom sluji Domnului”. Slujba aceasta cuprinde tot ce ţine de voinţa noastră personală. Totuşi suntem încredinţaţi că într-o căsnicie lucrurile nu stau bine, dacă nu se citeşte Cuvântul şi nu se roagă cu toţii.

S-ar putea însă spune că sunt multe familii care citesc regulat în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară din Biblie, şi se roagă împreună, dar viaţa lor de dimineaţa şi până seara nu se potriveşte deloc cu ce citesc. Capul familiei, în loc să meargă în frunte cu pilda bună a purtării frumoase şi pline de iubire faţă de ai săi, este morocănos, cu toane, aspru şi rău cu soţia sa, aspru şi rău cu copiii săi. Cârteşte împotriva a ceea ce se aduce la masă, deşi cu puţin înainte a mulţămit lui Dumnezeu pentru mâncare. Gospodina şi mama nu se poarta mai bine în ce o priveşte pe ea, şi copiii şi slugile o urmează. În toată casa nu e decât lipsa de rânduială şi încurcătură. Cu un cuvânt, tonul, care domneşte în casă nu este cel creştinesc. Cum e în casa unei astfel de familii, aşa e şi în afacerile lor. În ele nu este nimic de la Dumnezeu, nimic de la Cristos, nimic care să-i deosebească de copiii lumii dimprejur. Ba uneori s-ar putea da ca pildă purtarea acestor din urmă.

În împrejurări triste ca acestea, nu are nici un preţ obiceiul frumos de a citi Cuvântul şi de a se ruga. Toate nu sunt decât o formă goală. Ceea ce ar trebui să fie o jertfă de dimineaţă şi de seară, e o minciună de dimineaţa şi de seară, ba chiar o batjocură şi luare în râs a lui Dumnezeu. Într-o astfel de casă nu poate fi vorba de o mărturie pentru Dumnezeu. În ea lipseşte acea sfinţenie practică, acea „pânză de in subţire”, care este, cum citim în Apocalipsa. 19:8, „faptele bune ale sfinţilor”. Cuvintele apostolului din Rom. 14:7, sunt cu desăvârşire uitate: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în mâncare şi băutură, ci în sfinţenia vieţii, în pacea şi în bucuria care vin de la Duhul Sfânt”.

În cele de mai sus am arătat o icoană întunecată, o icoană care cred ca se întâlneşte rar între credincioşi. Dar chiar dacă în casele noastre lucrurile nu stau atât de rău, totuşi, se simte de multe ori în familiile noastre lipsa unei sfinţenii adevărate şi practice, începerea şi încheierea zilei cu citirea Bibliei şi rugăciune. Cum se potriveşte la un loc petrecerea unei seri cu cântece lumeşti cu glume şi hazuri uşoare şi la urmă… puţină religie?

Nimic din acestea nu ar trebui să aibă vreo legătura cu Numele Sfânt al lui Isus, cu biserica sau adunarea Lui sau cu venirea la masa Lui. În viaţa noastră, în legăturile noastre cu alţii, în treburile noastre, trebuie să măsurăm totul cu o singură măsură, şi această măsură este slăvirea lui Isus. Singura şi cea mai însemnată întrebare cu privire la tot ce gândim, facem sau vorbim, ar trebui să fie: „Este acest lucru vrednic de numele Sfânt pe care-l port?” Dacă nu, să-i întoarcem spatele cu hotărâre. Să nu ne întrebăm niciodată: „Ce rău e în asta?” O inimă predata cu adevărat Domnului nu va pune niciodată o astfel de întrebare. Dacă vorbeşte cineva aşa, putem sa fim încredinţaţi că inima nu-i este stăpânită numai de Isus.

Nu credem ca am obosit pe cititor, înşirând amănunţit aceste adevăruri practice. În vremurile acestea, să cugetăm cu tot dinadinsul asupra drumului pe care mergem şi să ne cercetam starea inimii cu privire la Isus. Căci dacă inima nu este dreaptă înaintea Lui, nimic din celelalte nu este drept, nici în viaţa noastră personală, nici în afaceri şi nici în biserică sau adunare. Dar dacă inima stă în legătură adevărată cu El, şi celelalte lucruri stau bine.

Nu este oare şi pentru noi o învăţătură însemnată la sfârşitul epistolei întâi către Corinteni, unde apostolul zice: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Cristos, să fie anatema!” În epistola sa, Pavel a vorbit despre tot felul de rele şi stricăciuni morale, dar în loc ca la urmă să spună osânda asupra lor, se îndreaptă cu o mânie sfântă către fiecare din cei ce nu iubesc pe Cristos. Iubirea faţă de Cristos este singurul scut împotriva oricărui fel de rătăcire şi împotriva oricărui rău. O inimă plină de Isus nu mai are loc pentru altceva, afară de El, dar dacă nu e iubire pentru El, calea e deschisă pentru rătăcirile cela mai mari.