În capitolul nostru mai este însă un alt adevăr interesant. Nu numai slava lui Dumnezeu stă în legătura cu aducerea înapoi şi binecuvântarea viitoare a lui Israel, ci şi dragostea Lui, cum se vede din cuvintele mişcătoare: El a iubit pe părinţii tăi şi De aceea a ales sămânţa lor după ei. El însuşi te-a scos din Egipt prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la număr şi mai tari decât tine, ca să te ducă în ţara lor şi să ţi-o dea în stăpânire, cum vezi azi” (versetul 37-38).
Aşadar, vedem că adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, slava Numelui Său şi dragostea inimii Lui, stau în legătură strânsă cu lucrările Lui faţă de sămânţa prietenului său Avraam. Şi măcar că Israel a călcat legea Lui, a nesocotit harul Lui, a izgonit pe proorocii Lui, a răstignit pe Fiul Lui şi s-a împotrivit Duhului Sau, măcar că Israel a fost izgonit din pricina aceasta din ţara lui şi a fost împrăştiat peste tot pământul şi va avea de suferit necazuri nemaiauzite, totuşi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov îşi va proslăvi Numele în istoria viitoare a poporului Său pământesc, îşi va împlini Cuvântul şi îşi va descoperi dragostea statornică a inimii Sale. Dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă. Pe cine iubeşte El îl iubeşte până la sfârşit.
„Să ştii dar în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă, că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ şi că nu este alt Dumnezeu afară de El. Păzeşte dar Legile şi poruncile Lui, pe care ţi le dau azi, ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după tine şi să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (versetul 39-40).
Vedem aici, că Domnul cere ascultarea inimii lor, întemeindu-se pe descoperirea firii Sale şi pe căile Sale. Ei erau datori să asculte, datori din toate punctele de vedere. Dumnezeul, cere te-a scos cu mână tare şi braţ puternic din Egipt, şi care le-a deschis o cale prin apele Mării Roşii, care le-a trimis pâine din cer şi le-a dat apă din stâncă, şi toate acestea pentru slava Numelui Său mare şi pentru că a iubit pe părinţii lor, acest Dumnezeu de bună seamă că avea dreptul să le ceară ascultare deplină. Şi dacă Israel era dator să asculte, cu cât mai mult noi astăzi. Dacă pricinile ascultării lor şi temeiurile credinţei lor erau atât de puternice, cu cât mai mult sunt ale noastre. Să ne gândim totdeauna, că nu suntem ai noştri, ci că am fost răscumpăraţi cu un preţ mare, cu sângele scump al lui Cristos. Încercăm noi să trăim pentru El? Este proslăvirea Lui gândul călăuzitor al inimilor noastre? Este iubirea Lui puterea care ne mână? Sau trăim pentru noi înşine? Căutăm noi mulţumirea noastră în lumea care a lepădat şi răstignit pe Domnul şi Mântuitorul nostru? Dorim noi bogăţiile ei? Găsim noi plăcere în petrecerile ei? Să cântărim această întrebare în lumina scaunului de judecată al lui Cristos. Acestea sunt întrebări bune pentru noi mai ales într-o vreme ca a noastră, a cărei uşurătate a fost însemnată de o pană, care nu spune niciodată mai mult decât trebuie, ci zugrăveşte oamenii şi lucrurile aşa cum sunt.
Epistola a doua către Timotei zugrăveşte în culori sumbre starea bisericii din zilele noastre. După cum în 1 Timotei capitolul 4, întâlnim credinţa deşartă, tot aici întâlnim necredinţă. Amândouă lucrează în jurul nostru, dar necredinţa se va ridica mai presus de orice, ea înaintează pe povârnişul ei cu o iuţeală înspăimântătoare. Chiar învăţătorii creştinismului lovesc azi temeliile creştinismului. Unii dintre ei sunt atât de neruşinaţi încât nu recunosc cu adevărat cele cinci cărţi ale lui Moise, şi cu ele întreaga Biblie, căci dacă cele cinci cărţi ale lui Moise nu sunt insuflate de Dumnezeu, se prăbuşeşte întreaga clădire a Sfintei Scripturi. Cărţile lui Moise sunt atât de strâns legate cu celelalte părţi ale Scripturii încât, dacă te atingi de ele, nici celelalte nu mai au sens. Dacă Moise, slujitorul lui Dumnezeu, n-a fost insuflat de Duhul Sfânt când a scris cele cinci cărţi, atunci nu mai avem pe ce ne baza. Orice autoritate dumnezeiască a pierit şi nu mai avem nimic pe care să ne bazăm. Atunci temeliile creştinismului s-au prăbuşit şi nu mai avem altceva de făcut, decât să ne căutăm un drum printr-o confuzie deplină în mijlocul părerilor felurite ale învăţătorilor necredincioşi, pe care nu-i luminează nici o lumina cerească a insuflării dumnezeieşti.
Poate că ţi se pare aspru, dragă cititorule? Crezi tu că poţi să te încrezi în cei ce tăgăduiesc insuflarea dumnezeiască a Pentateuhului (cele cinci cerţi ale lui Moise) şi să crezi în acelaşi timp în insuflarea dumnezeiască a Psalmilor, a proorocilor şi a Noului Testament? Domnul Isus a spus odată Iudeilor: „Să nu credeţi că vă voi învinui înaintea Tatălui, este cine să va învinuiască. Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede Cuvintele Mele” (Ioan 5:45-47)?
Cât de vrednice de luat în seamă sunt astfel de cuvinte! Cine nu crede în scrierile lui Moise, acela nu crede nici în cuvântul lui Cristos şi de aceea nu poate să aibă o credinţă data de Dumnezeu. Nu poate fi credincios.
Dar mai sunt şi alte lucruri, din care se vede că cele cinci cărţi ale lui Moise sunt date de Dumnezeu. Dacă citim, de pildă, învăţătura pe care o dă Mântuitorul înviat celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, auzim: „o, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Oare nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa.” Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii şi a tălmăcit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. Iar celor unsprezece şi celor ce erau cu ei le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie sa se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Luca 24:25-27, 44).
Vedem, deci, că Domnul nostru Isus Cristos recunoaşte, în chipul cel mai hotărât, legea ca o parte ce ţine pe de-a întregul de cartea insuflată de Duhul şi o leagă în chip atât de strâns cu celelalte părţi ale Scripturii, încât este cu neputinţă sa te atingi de una, fără să strici întregul. Dacă nu trebuie să credem pe Moise, atunci nu sunt de crezut nici proorocii şi nici Psalmii. Aceştia stau s-au cad împreună. Ori trebuie să recunoaştem obârşia dumnezeiască a celor cinci cerţi ale lui Moise, ori trebuie să încheiem în chip batjocurilor, că Domnul şi Mântuitorul nostru a întărit prin cuvântul Său un cuvânt dintr-o scriere a lui Moise, neadevărată. Între aceste doua căi nu este o cale de mijloc. Ori una, ori alta este adevărată.
Mai adăugăm un lucru, din pilda despre omul bogat şi Lazăr cel sărac. Acest cuvânt este foarte însemnat: Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”. „Nu, părinte Avraame”, a zis el, ci dacă se va duce la ei cineva dintre cei morţi, se vor pocăi” (Luca 16:29-31).
Dacă pe lângă toate acestea ne mai aducem aminte că Domnul nostru, în lupta pe care a avut-o cu Satana în pustie, a răspuns Satanei numai cu cuvinte din scrierile lui Moise, nu numai că avem o dovadă mai presus de orice că scrierile lui Moise sunt insuflate de Dumnezeu, ci am mai dovedit prin aceasta că acela care se îndoieşte de adevărul cărţilor lui Moise, nu mai poate avea o temelie tare pentru credinţa lui. Să ţinem deci tare la Cuvântul lui Dumnezeu! Să păstrăm acest Cuvânt în inimile noastre şi să-l cercetăm tot mai mult cu rugăciune. Numai astfel vom fi feriţi de influenţele stricătoare ale îndoielii şi necredinţei în orice chip şi sub orice înfăţişare ar veni ele. Sufletul nostru va fi hrănit şi desfătat de laptele curat al Cuvântului şi va fi păstrat sub scutul stării de faţă a lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceasta avem nevoie.