În versetul 21 şi 22 al capitolului nostru, Moise aduce aminte pentru a treia oară norodului, cum s-a purtat Dumnezeu cu el ca judecător. El a mai vorbit, cum am văzut, despre aceasta în capitolul 1 şi 3 şi acuma spune: „Şi Domnul s-a mâniat pe mine, din pricina voastră; şi a jurat ca eu să nu trec Iordanul şi să nu intru în ţara aceia bună pe care ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău. Eu voi muri deci în ţara aceasta de aici, nu voi trece Iordanul; dar voi îl veţi frece şi veţi stăpâni ţara aceia bună”.

Poate că se va pune întrebarea: Pentru ce aceasta întreită pomenire a aceluiaşi fapt? Şi pentru ce de fiecare dată amintirea deosebită a împrejurării în care Domnul s-a mâniat pe el din pricina lor? De buna seamă că Moise nu s-a gândit să arunce vina pe popor, ci a voit prin aceasta să dea mai multă tărie cuvintelor şi îndemnurilor sale. Dacă Domnul s-a mâniat pe un bărbat ca Moise, dacă lui nu i s-a îngăduit să intre în ţara făgăduinţei din pricina unor vorbe necugetate, spuse la apele de la Meriba, oricât de fierbinte ar fi dorit el acest lucru, cu cât mai mult trebuiau să fie el cu băgare de seamă. Fără îndoială că e nespus de binecuvântat să ai a face cu Dumnezeu, dar este şi foarte însemnat şi chiar Moise a fost chemai să dovedească aceasta în persoana sa.

Că acesta pare a fi răspunsul adevărat la întrebarea de mai sus, se vede şi din vorbele următoare ale lui Moise: „Vegheaţi asupra voastră, ca să nu daţi uitării legământul, pe care l-a încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecare, pe care te-a oprit Domnul Dumnezeul tău s-o faci. Căci Domnul, Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos” (versetul 23, 24).

Cât de straşnic vorbesc aceste cuvinte inimilor noastre! Să nu încercăm să neglijăm harul şi sfinţenia lui Dumnezeu printr-o presupunere greşită, spunând: „Dumnezeu este un foc mistuitor pentru lume”. Fără îndoială că El va fi foc mistuitor pentru lume, dar astăzi se poartă cu ea tot cu har şi răbdare. Apostolul Petru ne spune: „Căci suntem în clipa când judecata stă gata să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, ce va fi cu cei ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17) Iar în Evrei 12:29 citim: „Căci Dumnezeul nostru este şi „un foc mistuitor”. Aici nu se vorbeşte despre ce va fi odată Dumnezeu pentru lume, ci ce este El acuma pentru noi creştinii. Nici nu se spune, cum înţeleg unii: „Dumnezeu este un foc mistuitor în afară de Cristos”. Noi nu cunoaştem pe Dumnezeu în afară de Cristos. El n-ar putea să fie Dumnezeul nostru, dacă am fi în afară de Cristos.

„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”, dar, lăudat fie Numele Lui, nu pentru noi, ci pentru ca să mistuie răul din noi şi din căile noastre. El este vrăjmaş a tot ce-i stă împotrivă în noi, a tot ce stă împotriva sfinţeniei Lui şi, deci, împotriva a tot ce stă în calea fericirii noastre adevărate şi a binecuvântării noastre veşnice. Ca „Tată Sfânt”, El ne ţine la înălţimea Lui. El ne pedepseşte ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. El lasă lumea să umble acuma pe căile ei şi nu-i face nimic. Dar El judecă acum Casa Sa, pedepseşte pe copiii Săi, pentru ca ei să răspundă mai deplin gândurilor Sale şi să dea la iveală firea Lui. Nu este aceasta o cinste nemăsurată? Da, cu adevărat, o cinste care izvorăşte din îndurarea nemărginită a Dumnezeului nostru care, scoborându-se până la noi în chip minunat, are grijă de tot ce ne priveşte, ba are grijă chiar de slăbiciunile, greşelile şi păcatele noastre, ca să ne scape de ele şi să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

Şi începutul capitolului 12 al epistolei către Evrei vorbeşte foarte limpede despre aceasta. „Aţi uitat sfatul, pe care vi-1 dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa; Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricina de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roadă dătătoare de pace a neprihănirii” (12:5-11).

Putem primi „mustrarea Domnului” în trei feluri: Putem „dispreţul pedeapsa Domnului”, privind-o ca ceva obişnuit, de toate zilele, şi atunci nu recunoaştem mâna Domnului în ea. Apoi ne putem „pierde inima”, privind-o ca pe ceva ce nu poate fi suferit, ce trece peste puterile noastre. Atunci nu vedem în ea nici inima Tatălui şi nici nu recunoaştem gândul Lui plin de îndurare de a ne face părtaşi sfinţeniei Lui. Şi al treilea, putem „să suferim pedeapsa”, şi aceasta este calea pe care putem secera „roadă dătătoare de pace a unei vieţi sfinte”. Nu trebuie să dispreţuim nimic în care vedem urmele mâniei lui Dumnezeu. Nu trebuie să „ne pierdem inima” într-o încercare în care vedem limpede inima unui Tată iubitor – care nu va îngădui niciodată să fim încercaţi peste puterile noastre, ci are grijă ca încercarea să se sfârşească aşa ca noi să o putem răbda – a unui Tată care, în îndurarea Sa, ne arată gândul, pe care-l urmăreşte cu prilejul creşterii noastre şi ne încredinţează ca fiecare lovitură a nuielei Sale este o dovadă de dragoste din partea Lui şi răspunsul la rugăciunea Domnului din Ioan 17, unde El ne lasă în paza „Tatălui Sfânt”, ca să ne păzească în Numele Lui şi în tot ce cuprinde acest Nume. Apoi mai sunt trei stări ale inimii faţă de mustrarea sau pedeapsa dumnezeiască şi anume: supunerea, predarea şi bucuria. Când voia este frânta, se supune. Când mintea este lămurită asupra ţintei mustrării, urmarea este o predare liniştită în voia lui Dumnezeu, iar când simţirile sunt atrase de inima Tatălui, vine bucuria. Atunci omul înaintează cu inima veselă şi seceră „roadă dătătoare de pace a unei vieţi sfinte”, spre slava Aceluia care, în dragostea Sa nemărginită, s-a însărcinat să poarte grijă de noi, şi îngrijeşte aşa de mult de fiecare din noi.

Ce mult ne poate întări, în încercările noastre, gândul la toate acestea! Noi suntem în mâna Aceluia care-i nemărginit în dragostea Sa, fără greşeală în înţelepciunea Sa, şi fără hotar în puterea Sa, şi ale cărui mijloace de ajutorare sunt nesfârşite, pentru ce am fi, deci, mâhniţi. Dacă ne mustră sau dacă ne pedepseşte, o face pentru că ne iubeşte şi ne vrea binele. Se poate ca nouă să ni se pară mustrarea sau pedeapsa grea şi amară; se poate să ne simţim ispitiţi, să ne întrebăm, cum poate iubirea să ne încarce cu astfel de dureri şi suferinţe; însă trebuie să ne aducem aminte că dragostea dumnezeiască este înţeleaptă şi credincioasă şi ea îngăduie boli şi supărări numai pentru folosul şi binecuvântarea noastră. Nu trebuie să judecăm dragostea numai după haina în care e îmbrăcată, când vine la noi. De pildă, de ce dă o mama copilului ei, pe care-l iubeşte ca pe sine, doctorii amare? Ea ştie foarte bine că aceste doctorii vor aduce copilului dureri şi suferinţe, şi totuşi le dă fără şovăire. Ea ştie că trebuiesc. Ea ştie că, vorbind omeneşte, binele copilului atârnă de aceste doctorii, şi că prin ajutorul lui Dumnezeu sănătatea va veni după aceste dureri scurte. Astfel, mama se gândeşte numai la binele adevărat al copilului, în timp ce copilul se gândeşte numai la suferinţele trecătoare. Dacă ar putea copilul să priceapă gândurile mamei, suferinţele pricinuite de doctori i s-ar părea pe jumătate mai uşoare.

Tot aşa este şi pedeapsa de mustrare a Tatălui nostru faţă de noi. Dacă ne-am gândi totdeauna la lucrul acesta, ne-ar ajuta să suferim fără cârtire tot ce găseşte cu cale sa ne dea mâna Lui mustrătoare. Dacă vedem pe un copil iubit al lui Dumnezeu sau pe un slujitor al Domnului purtând ani de zile suferinţe grele, poate că ne întrebăm, de ce aşa? Şi poate chiar cel ce suferă este aproape să cadă la pământ sub povara suferinţei lui. Poate ca el va striga: „De ce atâta suferinţă pe mine? Poate să fie aceasta dragoste? Este oare acesta felul de a se descoperi grija Tatălui? Dar credinţa răspunde: „Da, cu adevărat, toate acestea sunt dragoste. Eu ştiu că aceste necazuri trecătoare îmi vor aduce o binecuvântare veşnică. Eu ştiu că Tatăl meu iubitor mă lasă să trec prin cuptorul de foc al necazului pentru ca să mă cureţe de ce-i rău şi să scoată la iveală în mine chipul Său. Eu ştiu că dragostea dumnezeiască face totdeauna ce e mai bine pentru acela către care se îndreaptă şi De aceea suferinţa aceasta grea este tot ce e mai bun pentru mine. Eu ştiu că însuşi Tatăl meu, în îndurarea şi răbdarea Lui nemărginită, stă lângă foc şi veghează asupra curăţirii mele şi ştiu că El mă va scoate îndată ce lucrarea va fi gata”.

Iată, dragă cititor creştin, calea adevărată şi duhul adevărat, în care ar trebui să suferim orice mustrare, fie ea un necaz trupesc, fie pierderea unei rude sau a averii noastre sau altfel de împrejurare apăsătoare. Dacă descoperim în toate mâna iubitoare a Dumnezeului nostru şi urmele credincioşiei şi grijii Lui pentru noi, vom putea să proslăvim pe Dumnezeu în mijlocul necazurilor. Această stare sufletească va înăduşi orice gând de cârtire, şi va face să tacă orice vorbire mânioasă, inimile ni se vor umplea de odihnă şi pace, şi gura ne va fi plină de laudă şi închinare, de va da peste ea.