În versetele acestea ni se arată adevărul însemnat, că Israel se înjosea şi se strica singur dacă-şi făcea vreun chip oarecare şi se pleca înaintea lui. Domnul a spus lui Moise, când a făcut norodul viţelul de aur: „Scoală şi pogoară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat”. Nici nu se poate altfel. Cel ce se închină e totdeauna mai prejos de lucrul căruia i se închină. Dacă Israel se închina unui viţel era mai prejos de dobitoacele necuvântătoare. De aceea Domnul avea dreptul să zică: „Poporul s-a stricat. Foarte curând s-a abătut de la calea, pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: „Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului” (Exod 32:7, 8).

Ce privelişte grozavă! O întreagă adunare, călăuzită de Aaron ca mare preot, plecându-se să se închine înaintea unui lucru făcut cu o unealtă din cerceii luaţi din urechile nevestelor şi fetelor lor! Gândiţi-vă la nişte fiinţe cu judecată, cu pricepere şi inimă, spunând unui viţel turnat: „Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului”. Au dat la o parte pe Domnul şi au pus în locul Lui un chip cioplit. Şi acesta era poporul care văzuse lucrările puternice ale Domnului în ţara Egiptului. Văzuseră cele zece plăgi pustiitoare venind asupra Egiptului şi… degeaba.

Au şi creştinii ceva de învăţat de la viţelul de aur al Israeliţilor? De bună seamă că da! Şi tot ce a fost scris mai înainte (deci şi Exod 32 şi Deuteronom 4), a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea ce o dau Scripturile, sa păstrăm nădejdea cea mare (Rom. 15:4).

Cât priveşte întrebarea dacă suntem şi noi în primejdie să cădem în păcatul greu al închinării la idoli, găsim răspunsul potrivit în 1 Cor. 10, unde apostolul se foloseşte tocmai de întâmplarea tristă de pe muntele Horeb, ca să îndemne Biserica lui Dumnezeu să se păzească de închinarea la idoli.

„Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceiaşi mâncare duhovniceasca, şi toţi au băut aceiaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca sa ne slujească nouă drept pilde, pentru că să nu poftim după lucrurile rele, cum au poftit ei. Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace”. Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi. Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, sa la seama să nu cadă” (1 Cor. 10:1-12).

În cele dintâi unsprezece versete ale acestui capitol ni se spune, în chipul cel mai limpede, că nu este nici o adâncime a păcatului şi a prostiei, nici o formă a stricăciunii morale, în care n-am fi în stare să ne prăbuşim dacă nu ne-ar opri marea putere a lui Dumnezeu. Pentru noi nu este altă siguranţă decât scutul şi puterea lui Dumnezeu. Ştim ca Duhul Sfânt nu ne-ar îndemna să ne păzim de nişte lucruri, spre a căror împlinire n-am fi porniţi. El nu ne-ar spune: „Nu fiţi închinători la idol”, dacă n-am fi în stare să ajungem închinători la idoli. Închinarea la idoli, însă, îmbracă felurite forme. Citim că pofta de avere este închinare la idoli şi că un om lacom de avere şi zgârcit este un închinător la idoli. Un om, deci, care doreşte să aibă mai mult decât i-a dat Dumnezeu, este un închinător la idoli. El este de fapt vinovat de păcatul lui Israel de pe Horeb. De aceea a spus apostolul Corintenilor şi deci şi nouă: „Preaiubiţii mei, nu fiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10:14). Să fie oare acest îndemn fără folos? Ce înseamnă cuvintele de la urmă ale epistolei întâi a lui Ioan: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Nu ne spun ele lămurit, că suntem în primejdie să cădem în închinare la idoli? Hotărât că da. Inimile noastre sunt totdeauna pornite sa se depărteze de Dumnezeu şi să pună alături de El, sau în locul Lui, altceva de preţuit şi cinstit. Şi ce este aceasta decât închinare la idoli? Tot ce stăpâneşte inima este idolul inimii, fie plăceri ale lumii acesteia, sau bani, cinste, putere sau altceva de felul acesta. De aceea nu ne îndeamnă zadarnic Duhul Sfânt de atâtea ori să ne ferim de păcatul închinării la idoli.

În capitolul 4 al epistolei către Galateni găsim un alt loc vrednic de luat în seamă în privinţa aceasta. Galatenii slujiseră, la fel cu ceilalţi păgâni, idolilor; s-au întors însă prin evanghelie de la idoli ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat. O bucată de vreme au mers bine. Când, însă, au venit unii şi i-au învăţat că nu pot fi mântuiţi dacă nu se taie împrejur, şi dacă nu ţin legea, ei i-au ascultat şi au început să se clatine. Ce le spune apostolul? El numeşte purtarea lor închinare la idoli, întoarcere la întunericul şi stricăciunea morală a zilelor dinainte şi toate acestea după ce ei mărturisiseră că au auzit evanghelia harului fără plată şi că au primit-o. „Odinioară, voi Neamurile, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, vă închinaţi unor dumnezei, care, din firea lor, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi ajuns să cunoaşteţi pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai puteţi întoarce la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi cu scumpătate zilele, lunile noi, vremurile de sărbătoare şi anii. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Cap. 4:8-11).

Cât de potrivite sunt cuvintele acestea pentru noi! Galatenii nu se întorseseră la închinarea păgână a idolilor. De bună seamă că s-ar fi lepădat cu mânie de o astfel de învinuire. Însă apostolul îi întreabă: „Cum de vă întoarceţi din nou?” Ce rost avea întrebarea aceasta, dacă Galatenii nu erau pe cale să se întoarcă la închinarea la idoli? Şi ce învăţăm noi din acest loc? Nimic altceva decât că primirea din nou a tăierii împrejur şi a legii, ţinerea „zilelor”, a „lunilor noi” şi a vremurilor de „sărbătoare” nu înseamnă altceva decât întoarcerea la vechea închinare la idoli. Atât ţinerea zilelor cât şi închinarea în faţa unor dumnezei mincinoşi era o depărtare de la Dumnezeul cel viu şi adevărat, de la Fiul Sau Isus Cristos, de la Duhul Sfânt şi de la toate frumuseţile şi bogăţiile pe care le dă creştinismul.

Lucrul acesta are o însemnătate mare pentru toţi creştinii. Îl înţeleg ei oare toţi cei ce se numesc creştini? Să rugam pe Dumnezeu să atingă pretutindeni inimile şi cugetele copiilor Săi, pentru ca ei să nu urmeze pildele bisericilor din Galatia în ce priveşte ţinerea zilelor de sărbătoare şi altele de felul acesta, căci şi acestea nu pot duce decât la depărtarea de Cristos. Va veni o zi, care va deschide ochii a mii de oameni, şi le va arăta cât preţuiesc aceste lucruri în lumina lui Dumnezeu. Atunci vor cunoaşte ceea ce nu vreau să cunoască astăzi, şi anume că, păgânismul, în forma lui cea mai întunecată, a îmbrăcat o haina creştină şi trăieşte de multe ori sub numele creştinismului.

Moise, învăţat chiar de Dumnezeu, îndeamnă poporul prin cuvintele cele mai mişcătoare şi mai straşnice să se păzească de păcatul închinării la idoli. Ei caută tot ce ar putea influenţa asupra lor şi îşi spune mereu şi mereu sfaturile şi îndemnurile atât de stăruitor, încât nu le mai rămâne nici o dezvinovăţire. Ei nu mai pot spune niciodată că n-au fost îndrumaţi şi n-au fost rugaţi în chipul cel mai gingaş şi plin de dragoste, ca să rămână lângă Domnul. Să ascultăm, de pildă, numai vorbele: „Dar pe voi Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca săi fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi” (versetul 20).

Ar fi putut fi pentru Israel un imbold mai puternic? Domnul, în harul Său nemărginit, cu mâna Sa puternică îi scosese din ţara întunericului şi a morţii, şi-i adusese la Sine, ca pe un popor slobod şi mântuit, pentru ca ei să fie, între popoarele pământului, poporul Lui, în care El să-şi găsească bucuria şi plăcerea deosebită. Cum s-au putut ei depărta de la un astfel de Dumnezeu, cum de-au putut ei călca legământul Lui sfânt şi poruncile Lui scumpe? Cu părere de rău o spunem că au făcut-o. Şi-au făcut un viţel şi au zis: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului”.

Suntem noi mai buni decât Israeliţii? Noi avem mai multă lumină, dar suntem făcuţi din aceiaşi materie, avem aceleaşi însuşiri, aceleaşi porniri ale inimii ca şi ei. Poate că închinarea noastră la idoli are altă înfăţişare decât a lor, însă închinarea la idoli e închinare la idoli, numească-se şi aibă orice înfăţişare ar vrea. Şi cu cât e mai mare lumina noastră, cu atât e mai mare şi păcatul nostru. Poate ca ne mirăm cum a putut poporul să fie atât de răzvrătit şi să facă un viţel şi să joace jocuri vesele în jurul Iui. Dar să nu uităm că aceasta răzvrătire a lor a fost scrisă pentru învăţătura noastră, şi noi avem nevoie să fim îndemnaţi să ne păzim de idoli, cu toată puterea noastră. Ce bine ar fi dacă ne-am folosi de acest îndemn! De-ar fi plina orice parte a inimii noastre de Cristos! Atunci nu am mai avea loc pentru idoli. Îndată, însă, ce ne depărtăm de Mântuitorul şi Păstorul nostru, suntem în stare să săvârşim lucrurile cele mai triste! Lumina, cunoştinţa, binecuvântările duhovniceşti ne pun sufletul la adăpost.

Nimic nu ne poate păstra tari şi fericiţi decât dacă, prin credinţă, avem pe Cristos locuind în inimile noastre. Dacă rămânem în El şi dacă El rămâne în noi, cel rău nu se poate atinge de noi. Dacă nu păstram însă cu grijă această legătură strânsă cu El, suntem fără apărare şi fără putere în faţa loviturilor Satanei şi a pornirii firii noastre pământeşti spre închinare la idoli. Şi cu cât e mai înaltă starea noastră, cu atât mai mare e primejdia şi cu atât mai nenorocită căderea noastră. N-a fost alt popor pe lume care să fi fost atât de ridicat şi de înălţat ca Israel pe muntele Horeb, dar nici n-a fost un popor care să se fi înjosit mai mult şi să fi îngrămădit asupra lui o vină mai mare ca Israel, căci s-a închinat înaintea viţelului de aur.