În partea următoare a capitolului nostru se îndreaptă luarea aminte a norodului asupra întâmplărilor de pe muntele Horeb, întâmplări, care de bune seamă ca ar fi trebuit să se întipărească adânc în inimile lor, „Adu-ţi aminte de ziua când te-ai înfăţişai înaintea Domnului, Dumnezeului tău la Horeb, când Domnul mi-a zis: „Strânge poporul la Mine! Căci vreau să-i fac să audă cuvintele Mele” – aceasta a fost totdeauna ţinta mare şi însemnată a lui Dumnezeu, să pună pe poporul său în legătură de-a dreptul şi vie cu Cuvântul Său veşnic – „ca să înveţe să se teamă de Mine tot timpul cât vor trăi pe pământ şi sa înveţe şi pe copiii lor să se păzească” (versetul 10).

Aici vedem ce legătură strânsă este între auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi teama de Numele Lui. Acesta este unul din acele mari adevăruri de temelie care nu se schimbă niciodată şi care nu-şi pierd niciodată puterea şi preţul lăuntric. Cuvântul şi Numele lui Dumnezeu merg totdeauna împreună şi o inima, care iubeşte Numele lui Dumnezeu va cinsti Cuvântul Lui şi se va pleca totdeauna în faţa Iui. „Cel ce nu Mă iubeşte, nu ţine Cuvintele Mele” (Ioan 14:24). „Cine zice: „îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, este un om în care dragostea lui Dumnezeu a ajuns să fie cu adevărat desăvârşită” (1 Ioan 2:4,5). Oricine iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, va primi Cuvântul Lui în inimă, şi acolo unde Cuvântul este primit în inimă, se va vedea călăuzirea Lui în viaţa întreagă. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Lui ca acesta să călăuzească purtarea noastră, sa ne făurească felul de a fi şi, dacă nu influenţează în felul acesta asupra noastră, degeaba mai vorbim de iubire faţă de El.

Vrednic de luat aminte este răspunderea mare a lui Israel faţă de copiii săi. Ei nu trebuiau numai „să audă” şi „sa înveţe” pentru ei înşişi, ci trebuiau să treacă cele învăţate copiilor lor. Părinţii au totdeauna această datorie, şi neîmplinirea ei nu va rămânea nepedepsită de Dumnezeu. Ce însemnătate dă Dumnezeu acestui lucru o putem înţelege din cuvintele pe care le spune lui Avraam: „Căci Eu îl cunosc (pe Avraam) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit” (Geneza 18:19). Acestea sunt cuvinte foarte însemnate. Dumnezeu şi-a arătat din vechime plăcerea pentru o viaţă de familie cucernică şi pentru o creştere îngrijită a copiilor. El doreşte ca ei să fie crescuţi după Cuvântul Său Sfânt „mustrându-i şi învăţându-i în Domul”. Ei nu trebuie să crească în neştiinţă, necugetare şi încăpăţânare.

Cu părere de rău trebuie să spunem că vezi copii de părinţi creştini care au crescut în cea mai mare neştiinţă cu privire la lucrurile dumnezeieşti, în nepăsare şi chiar în necredinţă vădită. Dacă li se atrage atenţia unor astfel de părinţi ei răspund: „Noi nu putem face pe copiii noştri creştini, Dacă i-am sili, am face din ei doar nişte creştini de formă şi nişte farisei. În ei trebuie să se facă o lucrare dumnezeiască, şi când va veni ceasul hotărât de Dumnezeu, îi va chema El, dacă fac parte cu adevărat din numărul aleşilor Lui. Dacă nu, atunci toată strădania noastră este zadarnică.

Ce prostie! Dacă ar judeca aşa un plugar, n-ar mai lucra pământul. Căci doar el nu este în stare să facă sămânţa semănată să răsară şi să aducă rod. Orice om cu judecată ştie, însă, că aratul şi semănatul trebuie făcut înaintea secerişului şi că e cea mai mare prostie să aştepţi seceriş, când nu ai arat şi nu ai semănat.

Tot aşa este şi cu privire la creşterea copiilor noştri. Este foarte adevărat că Dumnezeu este nemărginit în harul Său. Şi copiii noştri trebuie să se nască din nou întocmai ca ceilalţi, şi că această naştere din nou este o lucrare curat dumnezeiască, împlinită de Duhul Sfânt cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar slăbeşte lucrul acesta răspunderea părinţilor de a-şi creşte şi îndruma copiii cu stricteţe şi seriozitate din cele dintâi clipe ale vieţii lor? De bună seamă că nu. Vai de părinţii care, dintr-o pricină oarecare, nu-şi îndeplinesc această datorie sfântă. E drept că nu putem să facem pe copiii noştri creştini şi nu ar trebui să-i lăsăm sa ajungă nici creştini de formă şi farisei. Dar oare suntem noi chemaţi sa facem ceva din ei? Nu, ci ni se cere numai să ne împlinim datoria de părinţi faţă de ei şi să lăsăm celelalte pe seama lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi să ne creştem copiii „mustrându-i şi învăţându-i în Domnul”.

Noi credem că toată creşterea copiilor se poate cuprinde în două adevăruri scurte: încrede-te în Dumnezeu pentru copiii tăi şi creşte-i pentru Dumnezeu. A spune de cel dintâi fără să facem pe al doilea, dovedeşte uşurătate; şi partea a doua fără întâia este lege; amândouă la un loc însă sunt creştinism practic. Toţi părinţii creştini se pot încrede cu toată puterea în Dumnezeu, când e vorba de copii. În acelaşi timp, însă, degeaba ne bizuim pe Dumnezeu pentru mântuirea copiilor noştri, şi de viaţa lor de mai târziu pe acest pământ, dacă nu ne îngrijim să-i creştem creştineşte.

Nu se pot stabili reguli şi îndrumări pentru creşterea copiilor. Copiii nu se cresc după nişte reguli. Şi la urma urmei, cine ar fi în stare să arate în cuvinte tot ce se cuprinde în cuvântul: „mustrându-i şi învăţându-i în Domnul?” Vorbele acestea sunt de fapt o regulă foarte scumpă, care cuprinde totul, de la leagăn până la maturitate. Spunem „de la leagăn”, căci suntem încredinţaţi că adevărata creştere creştină ar trebui să înceapă odată cu cele dintâi zile de viaţă ale copilului. Lumea se gândeşte cam puţin la faptul că copiii încep să bage de seamă repede, şi să primească tot ce se petrece în jurul lor, şi sunt foarte simţitori, mai ales în ce priveşte lumea morală care-i înconjoară. Copiii noştri ar trebui să tragă în piept zilnic aerul iubirii şi al păcii, al curăţeniei, al sfinţeniei şi al neprihănirii practice. Nici nu ne putem închipui cât de uimitor influenţează, asupra copiilor şi asupra plămădirii felului lor de a fi, faptul că-şi văd părinţii trăind în dragoste şi înţelegere unii faţă de alţii; că se poartă bine şi frumos cu alţii şi că au totdeauna o inimă şi o mână deschisă pentru cei săraci şi pentru cei ce suferă. Cine ar fi în stare să măsoare influenţa pe care o are asupra unui copil faptul că vede şi aude, între tată şi mamă, priviri mânioase şi vorbe urâte? Şi dacă fiecare zi trece cu ceartă şi neînţelegere, dacă tata se împotriveşte mamei şi mama înjoseşte pe tata – cum pot creşte bine copiii într-o astfel de casă?

Înainte de a trece peste acest lucru însemnat, am mai îndrepta privirea părinţilor creştini asupra unui punct deosebit de însemnat care, însă, de obicei, se neglijează: nevoia de a întipări copiilor noştri datoria unei ascultări fără cârtire. Nu găsim cuvinte destul de puternice ca să întărim lucrul acesta, deoarece el nu atinge numai rânduiala şi disciplina căsniciilor noastre, ci stă în legătura cu slăvirea lui Dumnezeu şi împlinirea practică a adevărului Său. „Copii ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept sa-i ascultaţi” şi mai departe: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate, căci lucrul acesta place lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:1; Coloseni 3:20).

Acesta este un punct foarte însemnat. Copilul trebuie să înveţe să asculte din cele dintâi clipe ale vieţii sale. El trebuie îndrumat să se supună stăpânirii rânduite de Dumnezeu şi anume, cum arată şi apostolul Pavel: „în toate lucrurile”. Dacă nu se face aceasta de la început, mai târziu vom vedea că e cu neputinţă. Dacă voia copilului este împlinită odată, ea creşte cu o iuţeală grozavă; şi cu cât creşte mai mult, cu atât e mai greu de înfrânat. Părinţii creştini ar trebui, deci, să-şi păstreze de la început autoritatea în familie. În acelaşi timp, însă, ei pot fără să-i răsfeţe, să fie atât de gingaşi şi blânzi, cum nu o poate face decât o inimă iubitoare. Asprimea şi răutatea nu numai că nu trebuiesc ci, sunt de obicei dovada unei creşteri urâte şi a unui suflet răutăcios. Dumnezeu a pus frânele stăpânirii şi nuiaua disciplinării în mâna părinţilor, dar dacă tragem mereu de aceste frâne şi mânuim mereu nuiaua, e un semn de nepricepere şi de slăbiciune. Dacă auzim pe un om vorbind mereu de stăpânirea sa, putem să ne închipuim că stă prost cu ea. Adevărata putere morală e însoţită totdeauna de o vrednicie, care nu se poate să nu fie înţeleasă.

Apoi mai credem că este o greşeală când părinţii se pun în calea copiilor, când e vorba de lucruri puţin însemnate. Din felul cum se poartă părinţii cu el, un copil ar trebui să capete încrederea că ei nu urmăresc decât ce-i mai bine pentru el, şi că, dacă nu-i dau ceva sau îl opresc de la ceva, o fac, nu cu gândul ca să-i micşoreze bucuria, ci să-i mărească binele lui. Afară de asta, e foarte important să facem pe fiecare membru al casei să se bucure de toate drepturile şi să-şi împlinească toate datoriile Dacă deci un copil are datoria să asculte, părinţii sunt răspunzători sa aibă grijă ca această datorie să fie împlinită căci, dacă nu e împlinită, suferă din pricina aceasta alţi membrii ai familiei. Nu poate să fie într-o casă ceva mai supărăcios şi mai urât, decât un copil neascultător şi încăpăţânat şi, acolo unde găsim un astfel de copil, putem să ne închipuim că acest copil a primit o creştere urâtă. Oricum, însă, copiii sunt deosebiţi în ce priveşte sufletul şi însuşirile lor. Sunt copii care au o voinţă deosebit de tare şi cu ei e tare greu de lucrat. Însă aceasta nu slăbeşte deloc răspunderea părinţilor de a cere ascultare. Şi dacă astfel de părinţi se bizuiesc pe Dumnezeu, El nu-i lasă niciodată fără harul şi puterea de care au nevoie în educaţia copiilor. Chiar o mamă văduvă poate să se îndrepte cu toată încrederea spre Dumnezeu, şi El o va face în stare să-şi cârmuiască singură casa şi copiii cum se cuvine. De aceea nu ar trebui niciodată să se dea puterea şi stăpânirea părintească în mâinile altuia.

Deseori, însă, părinţii se lasă amăgiţi de o bunătate exagerată şi fac voia copilului lor. Aceasta e, însă, o sămânţă aruncată în firea veche şi secerişul va fi nesatisfăcător. Daca te porţi cu mânuşi faţă de voia copilului, înseamnă că nu ai iubire adevărata. Aceasta nu-i spre fericirea adevărată a copilului. Un copil îngâmfat şi încăpăţânat este nenorocit şi un chin pentru toţi care au de-a face cu el. Copiii ar trebui să fie îndrumaţi să se gândească la alţii şi să urmărească în orice fel binele şi fericirea altora.

Ca să păstrăm într-o familie pacea şi înţelegerea, se cere înainte de toate ca „fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”. Trebuie să urmărim binele tuturor celor din jurul nostru, nu binele nostru. Dacă toţi s-ar gândi la aceasta, priveliştea din casele noastre ar fi cu totul alta şi viaţa din familiile noastre s-ar schimba. Orice căsnicie creştină ar trebui să răsfrângă felul de a fi al lui Dumnezeu. Dar cum se poate ajunge la aceasta? Numai dacă toţii merg pe urmele lui Isus şi caută să descopere voia Lui. El nu şi-a plăcut niciodată Lui, ci a făcut totdeauna ce a plăcut Tatălui. El a venit ca să slujească şi să dăruiască. „El umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi ce erau sub stăpânirea diavolului”(Fapte 10:38). Aşa a fost totdeauna Domnul nostru, Prietenul milos şi iubitor al tuturor sufletelor nevoiaşe, slabe şi îngrijorate şi, dacă toţi cei din familiile noastre s-ar purta după această pildă desăvârşită, am putea înfăptui cel puţin ceva din datoria unui creştin. Cuvintele „tu şi casa ta” cuprind un adevăr care se găseşte în tot Cuvântul lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Spre mângâierea şi îmbărbătarea noastră găsim că în zilele patriarhilor, legii şi creştinismului, inima lui Dumnezeu a găsit plăcere în evlavie, şi ea e spre slava Numelui Său cel sfânt