„Acum, Israele, asculta legile şi poruncile pe care vă învăţ să le păziţi. Împliniţi-le, pentru ca să trăiţi şi să intraţi în stăpânirea ţarii pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri” (versetul 1).

În acest verset întâlnim ţinta deosebită a Deuteronomului. „Ascultă” şi „împliniţi-le, pentru ca să trăiţi”, şi „să intraţi în stăpânire”. Iată un adevăr al cărui preţ nu încetează niciodată. El a fost adevărat pentru Israel şi e adevărat şi pentru noi. Calea vieţii şi taina adevărată a intrării în stăpânire a ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a dat Cuvântul Său, ca să avem neînţelegeri asupra lui sau să ne certăm pentru el, ci să ascultăm de el. Şi numai dacă dovedim o ascultare din inimă, faţă de poruncile şi rânduielile Tatălui nostru, păşim pe cărarea luminoasa a vieţii şi gustăm din toi ce ne-a pregătit Dumnezeu în Cristos. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, acela va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arata lui” (Ioan 14:21).

Cât de scump este acest lucru! Ar fi însă o greşeală, să ne închipuim că toţi credincioşii se bucură de cinstea arătată aici. Numai cel ascultător are parte de ea. Toţi ar putea avea parte de ea, dar nu toţi sunt ascultători. Este o deosebire mare între un copil neascultător şi un copil ascultător. Tot aşa, una este să iubim pe Mântuitorul şi să-i împlinim poruncile cu plăcere şi alta să avem mântuirea.

Adevărul celor spuse îl putem găsi întărit zilnic în viaţa noastă de familie. Să zicem de pildă că sunt doi fii. Unul se gândeşte numai să-şi placă lui şi să-şi împlinească dorinţele. El nu găseşte bucurie în tovărăşia cu tatăl său, nu se străduieşte să-i împlinească dorinţele, nu cunoaşte nimic din gândurile şi planurile lui, şi ce cunoaşte nu-l interesează. Primeşte însă tot ce-i dă tatăl său: cărţi, haine, bani, dar nu se străduieşte deloc să bucure inima tatălui, printr-o purtare plină de dragoste. Celălalt fiu este cu totul altfel. Bucuria lui e să petreacă împreună cu tatăl sau. Iubeşte tot ce face şi spune tatăl. Foloseşte orice prilej, care i se iveşte, ca să împlinească dorinţele tatălui, ba caută tot ce ar putea fi o bucurie pentru tatăl său. El nu iubeşte pe tatăl său din pricina darurilor, ci din pricina că este tatăl său.

Nu e greu de priceput că simţămintele tatălui faţă de aceşti doi fii nu pot fi aceleaşi. Ei sunt amândoi fiii săi şi el îi iubeşte cu o iubire întemeiată pe legătura lor faţă de el. Însă, în afară de iubirea de tată, care este pentru amândoi aceiaşi, mai este şi o plăcere deosebită, pe care o are tatăl faţă de copilul ascultător. E cu neputinţă ca unui tată să-i placa tovărăşia unui copil încăpăţânat, iubitor de sine şi neascultător. El poate să petreacă multe nopţi nedormite, gândindu-se la acesta şi rugându-se pentru copilul încăpăţânat, poate sa întrebuinţeze orice pentru îndreptarea lui, însă nu are încredere în fiul său, nu-i poate descoperi gândurile lui şi nu-şi poate deschide inima faţă de el.

Toate acestea trebuiesc luata în seamă de aceia, care doresc cu adevărat să fie plăcuţi inimii tatălui nostru ceresc şi Domnului nostru Isus Cristos. Ascultarea este totdeauna plăcută înaintea lui Dumnezeu şi „poruncile Lui nu sunt grele”. Dimpotrivă, ele sunt arătarea scumpă a iubirii sale faţă de noi şi urmarea şi dovada legăturii, cu care este legat de noi. Dar, nu numai atât, El răspunde cu îndurare la ascultarea noastră, descoperindu-ni-se pe Sine mai deplin şi făcându-şi locuinţă în noi. Lucrul acesta se arata în toată plinătatea în răspunsul Domnului la întrebarea lui Iuda: „Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis, „Doamne, cum se va face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu El” (Ioan 14:22,23).

De aici vedem că nu e vorba de deosebirea dintre „noi” şi „lume”, deoarece lumea nu cunoaşte nici rudenia şi nici ascultarea. De aceea Domnul nu o are în vedere în răspunsul Sau. Lumea urăşte pe Cristos pentru că nu-L cunoaşte. Vorbirea ei este: „La o parte cu Cristos! Noi nu vrem ca El să stăpânească peste noi”. Lumea, deşi e puţin îndulcită prin cultură şi moravuri şi spoită pe deasupra cu mărturisirea creştinismului, are în suflet tot aceiaşi ură adâncă împotriva persoanei şi stăpânirii Domnului nostru Isus Cristos, azi, ca şi atunci. Ea a atârnat de religia ei numele Lui cel Sfânt însă, sub haina mărturisirii religioase, are o inimă plină de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi de Cristosul său.

Dar Domnul nostru, în locul arătat mai sus, nu vorbeşte despre lume. El este despărţit de ea, e „cu ai săi”, şi despre ei vorbeşte. Dacă s-ar arăta lumii, ar face-o numai pentru judecată şi pentru nimicire veşnică. Însă El se arată la ai Săi, care au şi primit poruncile Lui, care-L iubesc şi păzesc Cuvântul Lui. De bună seamă că Domnul nu se gândeşte la cele zece porunci, sau la legea lui Moise, când vorbeşte de poruncile Sale sau de cuvintele Sale. A pune legea lui Moise în locul poruncilor lui Cristos, înseamnă a amesteca laolaltă iudaismul cu creştinismul, legea cu evanghelia şi a da naştere la încurcătură pentru toate.

Unii se lasă amăgiţi de sunetul vorbelor şi cred că dacă întâlnesc cuvântul „porunci”, trebuie să înţeleagă prin aceasta numai decât legea lui Moise. Aceasta este însă o mare rătăcire. Cele dintâi opt capitole ale epistolei către Romani, şi toată epistola către Galateni, ne arată limpede şi hotărât că creştinul nu este, în nici o privinţă, sub lege, nici în ce priveşte viaţa sau starea după voia lui Dumnezeu, nici în privinţa sfinţeniei în viaţă. Învăţătura Noului Testament arată, mai presus de toate, că creştinul nu este sub lege, nu este din lume, nu este în firea veche şi în păcatele sale. Temelia nezguduită a tuturor celor spuse este mântuirea desăvârşită, pe care o avem în Cristos Isus. Datorită ei suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt şi legaţi în chip atât de tare şi nedespărţit cu un Cristos înviat şi proslăvit, încât apostolul Ioan poate sa spună despre toţi credincioşii, despre copiii scumpi ai lui Dumnezeu: „Cum este El (Cristos) aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Aceste lucruri hotărăsc purtarea pentru toţi aceia, care doresc să fie călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu.

Aş ruga pe cititor să se întoarcă pentru câteva clipe la un loc din Biblie care lămureşte limpede deosebirea dintre un copil ascultător al lui Dumnezeu şi unul neascultător. Capitolele 18 şi 19 ale Genezei ne povestesc istoria a doi sfinţi ai lui Dumnezeu. Şi Lot era tot un credincios ca şi Avraam, căci Petru spune despre Lot: „Căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2:8). Şi totuşi, câtă deosebire era între aceşti doi bărbaţi! Însuşi Domnul a fost la Avraam, s-a aşezat alături de el şi a primit să fie oaspele lui. Aceasta era o cinste mare, pe care Lot nu a avut-o niciodată. Domnul nu a fost niciodată la el, în Sodoma. A trimes numai pe îngerii Săi, care erau împlinitorii judecăţii Sale. Şi chiar aceştia au stat la început la îndoială, dacă să primească să fie oaspeţii lui. Ei vroiau mai bine să doarmă peste noapte afară, decât să intre în casa lui. Iar când, în cele din urmă, au ascultat de rugăminţile lui stăruitoare, au făcut-o, numai ca să-i scape de siluirile unei mulţimi nelegiuite şi ca să-l scape cu sila din împrejurările triste în care se aruncase de bunăvoie, numai din pricina câştigului şi averii pământeşti. Ar putea fi deosebirea mai bătătoare la ochi?

Dar mai este ceva. Domnul avea plăcere de Avraam, I s-a descoperit, i-a împărtăşit gândurile Sale, spunându-i ce vrea să facă cu Sodoma şi cu Gomora (Geneza 18:17-19).

Nu ştiu dacă am putea găsi o lămurire mai limpede a locului din Ioan 14:21, 23, decât aceasta întâmplare, deşi ea s-a petrecut cu două mii de ani înainte de a fi rostit vorbele din Ioan. Cât de deosebită este starea lui Lot de a lui Avraam! El nu era aproape de Dumnezeu, nu cunoştea gândurile Lui, nu pricepea planurile şi hotărârile Lui. Şi cum ar fi fost cu putinţă aşa ceva? Cum ar fi putut el să cunoască gândurile lui Dumnezeu, când era cufundat în adâncimile stricăciunilor Sodomei? Cum putea să pătrundă privirea lui în viitor, când el era prins de ceaţa întunecată, care învăluia oraşele vinovate? Un creştin lumesc nu poate să privească lucrurile din jurul lui decât din punctul de vedere al luminii şi nu poate să le judece decât după măsura şi gândul lumii. Aceasta este pricina pentru care Domnul ameninţă lumea în starea ei din Sardes, că va veni asupra ei ca un hoţ, în loc s-o mângâie cu nădejdea în venirea Lui ca luceafărul de dimineaţă. Dacă biserica mărturisitoare s-a coborât la punctul de vedere al lumii (şi, cu părere de rău trebuie să spunem că aşa este), ea nu poate privi viitorul decât din locul unde se află. Acest lucru lămureşte simţirile de frica şi de groază, cu care se gândesc cei mai mulţi dintre creştini la venirea Domnului. Ei îl aşteaptă ca pe un hoţ, nu ca pe un mire preaiubit al inimii lor. Cât de mic este numărul acelora, care iubesc cu adevărat venirea Lui! Cea mai mare parte a bisericii mărturisitoare îşi găseşte mai lesne icoana în Lot, decât în Avraam. Biserica a părăsit tărâmul ei. Ea s-a coborât de la un loc ales şi s-a amestecat cu lumea, care urăşte şi dispreţuieşte pe Domnul ei, care lipseşte acuma. Dar, slavă Domnului! Mai sunt chiar în Sardes „câţiva oameni, care nu şi-au mânjit hainele”, câteva pietre vii în mijlocul dărâmăturilor unei mărturisiri moarte, câteva scăpărări luminoase în mijlocul unui creştinism rece şi lumesc. Dar chiar în biserica din Laodicea, care ne arată o stare de lucruri aşa de joasă şi fără nădejde, încât toată biserica mărturisitoare este aproape să fie dată afară din gura Martorului credincios şi adevărat, chiar atunci pătrund în urechea cu luare aminte cuvintele frumoase şi răcoritoare de inimă: „Iată că Eu stau la uşă şi bat. Daca aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el va cina cu Mine” (A lua epistola lui Cristos către Laodicea ca fiind trimisă păcătosului, cum se face uneori, nu e adevărat, deoarece în ea cu e vorba de starea fiecărui păcătos. Cristos în Sardes nu bate la uşa inimii unui păcătos ci la uşa bisericii mărturisitoare. Cât de însemnat este acest lucru cu privire la biserică! Unde a ajuns ea? Cristos e afară din ea! Însă ce har din partea lui Cristos! El bate la uşă. El cere să fie lăsat să intre, El aşteaptă cu îndurare plină de răbdare şi cu iubire statornică şi este gata să intre acolo unde se găseşte o inimă credincioasă, care vrea să-i deschidă uşa. Dacă cineva în Sardes mai putea să găsească vreo câţiva credincioşi… Dar în Laodicea se îndoieşte şi nu ştie dacă va găsi măcar unul. Dar chiar dacă este numai unul, El va veni la dânsul şi va cina cu el.).

Vedem, deci, că atât în zilele creştinismului mărturisitor cât şi în vremea patriarhilor, în Noul ca şi în Vechiul Testament, se pune acelaşi preţ şi se dă aceiaşi însemnătate unei urechi deschise şi unei inimi ascultătoare. Avraam, călătorul şi străinul de aici, s-a bucurat, lângă stejarii din Mamre, de cinstea rară de a sta de vorbă cu Domnul slavei, cinste care avea să rămână necunoscută lui Lot care-şi alesese locul şi partea într-o vecinătate menită pierzării.

Să nu uităm niciodată acest lucru! Avem parte de binecuvântări bogate, de cinste mare, dacă suntem ascultători în toate timpurile, găsim sufletul ascultător fericit în Dumnezeu şi Dumnezeu bucurându-se de el. „Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile, spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de „Cuvântul Meu” (Isaia 66:2). Acest gând îl întâlnim atât în cuvintele de la începutul capitolului nostru cât şi în cuvintele Domnului nostru în Ioan 14: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela Mă iubeşte”, şi: „Dacă cineva Mă iubeşte, va ţinea Cuvântul Meu” (Este o deosebire bătătoare la ochi intre „poruncile” Domnului şi „cuvintele” Domnului. Cele dintâi ne cer lămurit şi hotărât ce trebuie să facem,; iar cele din urmă sunt mai mult arătarea gândurilor şi planurilor Domnului. Dacă dau copilului meu o poruncă, el este dator să o împlinească; şi dacă mă iubeşte va asculta cu bucurie. Dacă, însă, mă aude spunând, că aş dori să fie făcut cutare şi cutare lucru, fără să dau o poruncă anumită, inima mea va fi îndoit de atinsă când copilul va merge şi va face ce doresc. Nu ar trebui oare să încercăm şi noi să bucurăm inima lui Isus Cristos? Nu ar trebui să ne străduim să îi fim plăcuţi? El ne-a făcut plăcuţi. Nu ar trebui oare să încercăm în orice chip să fim plăcuţi înaintea Lui? El are plăcere de ascultarea izvorâtă din dragoste. El singur a venit în faţa Tatălui Său cu o astfel de ascultare. „Plăcerea mea este să fac ce îţi place Ţie, Doamne, şi legea Ta este în lăuntrul inimii mele”. „Dacă ţineţi poruncile Mele veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu ţin poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”.)

Acest gând ni-l lămureşte apostolul Ioan deosebit de limpede, când zice: „Prea iubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem o mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, Şi facem ce este plăcut înaintea, Lui. Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Şi cunoaştem că el rămâne în noi prin Duhul, pe care ni l-a dat.” (1 Ioan 3:21-24). Locurile acestea din Scriptură, al căror număr poate fi uşor mărit, arată care este cel mai puternic imbold pentru ascultare. Oricum, noi îi suntem datori cu ascultare în orice privinţa. Noi nu mai suntem ai noştri şi am fost „răscumpăraţi cu un preţ”. Tot ce avem îi datorăm Lui. De aceea El poate avea un drept mai mare la o ascultare totală şi din inimă, şi din partea noastră. Însă, mai presus de acest drept stă tot faptul minunat că inima Lui e desfătată, şi Duhul Lui e răcorit, când ţinem poruncile Lui şi facem ce-i plăcut înaintea Lui.

S-ar găsi oare ceva care să întreacă puterea unui astfel de imbold? Să avem cinstea să facem bucurie inimii iubitului nostru Domn? Ce preţ dă acest lucru oricărei fapte de ascultare, fie ea cât de mică. Cu cât este el mai presus de lege! Deosebirea dintre lege şi creştinism este ca deosebirea dintre moarte şi viaţă, dintre starea de rob şi slobozenie, dintre osândire şi iertare, dintre îndoială şi siguranţă. Cât de sucită este, deci, orice încercare de a le amesteca pe amândouă, de a le uni într-un singur sistem, ca şi când ar fi vorba de două ramuri ieşite din acelaşi trunchi. Ce tulburare deznădăjduită trebuie să fie isprava unor astfel de încercării. Judecând în lumina Noului Testament, nu poate fi ceva mai sucit, mai nepriceput şi mai nepotrivit decât străduinţa de a uni legea cu harul.

Dar multe suflete evlavioase cred cu adevărat că singurul mijloc de a stârni ascultarea, de a trăi o viaţă sfânta, sau de a ţinea firea veche în frâu, este să punem pe oameni sub lege. Ei cred că dacă sufletele sunt scoase de sub lege, cu nuiaua ei, s-a dus orice viată sfântă. Dacă nu mai e legea – ei nu mai văd decât neorânduiala morală. A nu mai face din cele zece porunci o regulă de viaţa înseamnă, după ei, a lua orice stavilă nelegiuirii omului.

Noi le înţelegem greutatea. Dar aici nu e vorba de părerile noastre, ci de ce zice Dumnezeu. Trebuie să fim gata să lăsăm la o parte părerile noastre şi să primim numai ce zice Dumnezeu, chiar dacă ce spune El este împotriva părerilor noastre. Dumnezeu a vorbit, şi atât e de ajuns. Şi ce zice Cuvântul lui Dumnezeu? Ne trimete el înapoi la legea lui Moise sau la cele zece porunci ca sa ne înveţe cum sa trăim ca creştini? Nu. Ci El spune în Romani 6: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră pentru că voi nu sunteţi sub lege, ci sub har”. Aşa de limpede vorbeşte apostolul în Romani 6:14. Duhul Sfânt arată aici, în chipul cel mai puternic, că creştinii nu sunt sub Lege. Dacă am fi sub lege, păcatul ar avea stăpânire asupra noastră. În Scriptură vedem în multe locuri că „păcatul”, „legea” şi „firea pământească” au legătură între ele. În suflet care e sub lege nu poate să se bucure de izbăvirea de sub stăpânirea păcatului şi numai prin aceasta putem cunoaşte, cât de greşit este să vrei să pui sufletele sub Lege.

Prin aceasta ele sunt aduse tocmai într-o stare în care păcatul are putere de stăpânire nemărginită asupra lor. E cu totul cu neputinţa să ajungi la sfinţenie prin lege. Să privim o clipă la Romani 7. În versetul 4 al capitolului citim: „Tot astfel, fraţii mei” – adică toţi credincioşii adevăraţi, norodul lui Dumnezeu – prin trupul lui Cristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roade pentru Dumnezeu”. Abia dacă mai e nevoie de spus că „am murit în ce priveşte Legea” şi ca nu putem fi în acelaşi timp sub lege şi morţi faţă de ea.

Şi să băgăm bine de seama că apostolul nu spune că legea e moartă. Legea n-a murit, ci noi am murit faţă de lege. Prin moartea lui Cristos, noi am scăpat din tărâmul legii. Cristos a luat locul nostru. El s-a născut sub lege şi a fost făcut păcat pentru noi pe cruce. Însă El a murit şi noi am murit împreună cu El, şi astfel ne-a scos pe deplin din starea în care ne găseam, când eram sub stăpânirea păcatului şi sub lege, şi ne-a pus într-o stare cu totul nouă, într-o legătură strânsă cu El însuşi, aşa că se poate spune acuma despre noi: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Este El sub lege? De bună seama că nu. Atunci nu suntem nici noi. Are păcatul vreun drept asupra Lui? Nici cel mai mic drept. Atunci nu are nici cu noi nimica în ce priveşte starea noastră, suntem aşa cum este El în faţa lui Dumnezeu. Dacă însă noi am vrea să ne întoarcem sub lege, am merge împotriva spuselor Sfintei Scripturi.

Cum ar putea să ducă cineva o viaţă sfântă, înlăturând adevăratele temelii ale creştinismului? Cum ar putea fi biruit păcatul din noi, dacă ne am întoarce sub sistemul acela care tocmai a dat păcatului putere asupra noastră? O ţintă dumnezeiască nu poate fi atinsă altfel decât pe o cale dumnezeiască. Şi calea pe care ne dă Dumnezeu scăparea de sub stăpânirea păcatului este tocmai izbăvirea de sub stăpânirea legii. Noi nu mai suntem sub lege, ci sub har. Aşa că cine vrea să pună pe creştini sub lege, lucrează împotriva lui Dumnezeu. Dar să ascultăm ce spune apostolul mai departe în Romani 7. „Căci când trăiam sub stăpânirea firii noastre pământeşti, patimile păcatelor, aţâţate de lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta, cere ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (versetul 5-6).

Şi în cuvintele acestea totul este limpede. Prin cuvintele: „Când trăiam sub stăpânirea firii noastre pământeşti”, apostolul arată trecutul, arată o stare în care nu ne mai găsim acum. Dar credincioşii nu sunt oare sub stăpânirea firii pământeşti? Nu; Scriptura arată lucrul acesta cu multă tărie. Vrea ea oare să spună că ei nu mai sunt în trup? Nicidecum. Ei sunt încă în trupul acesta al slăbiciunii, dar când e vorba de starea lor faţă de Dumnezeu, ei nu mai sunt sub stăpânirea firii pământeşti.

În capitolul 8 se vorbeşte, în chipul cel mai limpede, despre acest lucru. „Deci cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi, însă, nu mai trăiţi sub stăpânirea firii pământeşti, ci sub stăpânirea Duhului, dacă Duhul locuieşte în adevăr în voi”. Vorbele acestea ne pun în faţa unui fapt însemnat, dar şi un drept scump şi măreţ. „Deci, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu”. Ei pot să fie cinstiţi, să se poarte frumos şi să fie religioşi, însă nu pot să placă lui Dumnezeu. Toată starea lor este greşită. Izvorul, din care vine tot lucrul lor, este stricat. Rădăcina şi trunchiul, din care pornesc toate ramurile, sunt putrede şi rele, fără nici o nădejde. Ei nu pot aduce nici cel mai neînsemnat rod, care sa fie cu adevărat bun şi plăcut lui Dumnezeu. „Ei nu pot să placa lui Dumnezeu.” Ei trebuie să fie aduşi într-o stare cu totul nouă, trebuie să primească o viaţă nouă, imbolduri noi, cu un cuvânt trebuie să fie o făptură nouă. Cât de însemnate sunt toate acestea!

„Voi însă nu mai sunteţi pământeşti”. Credincioşii nu mai sunt în starea dinainte de a primi pe Cristos, când nu puteau să placă lui Dumnezeu. Ei au o fire nouă, o viaţă nouă, a cărei mişcare, suflare de viaţă dumnezeiască este plăcută lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este puterea acestei vieţi, Cristos este miezul ei, slava este ţinta şi Cerul este casa. E adevărat că credinciosul poate să greşească, sa păcătuiască. În el, adică în firea lui pământească, nu este nimic bun. Dar starea lui înaintea lui Dumnezeu este întemeiată pe harul lui Dumnezeul cel veşnic. Iar în starea lui de pe pământul acesta, ispăşirea făcuta pe cruce şi mijlocirea Domnului Isus Cristos îngrijesc de aceste căderi şi greşeli. Deci, înaintea lui Dumnezeu este desăvârşit pe veci în Cristos. Pe pământ, când greşeşte şi cade, are ispăşirea şi mijlocirea lui Cristos, prin care stă în picioare şi nu poate pieri. Credinciosul a fost scăpat pe veci din acel grozav sistem unde nu se găsea decât fire veche, lege, păcat, moarte! Şi este adus într-o nouă stare slăvită, unde nu e decât: viaţă, slobozenie, har, pace, neprihănire, sfinţenie în Cristos.

„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge, şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cel ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească, pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: „Sunt îngrozit şi tremur” Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.” (Evrei 12:18-24).

A pune pe credincioşi sub lege înseamnă să nimicim temeliile creştinismului, să părăsim harul şi să lăsăm pe Cristos, să ne întoarcem la firea pământească, în care nimeni nu poate plăcea lui Dumnezeu, şi să ne punem sub blestem. Sistemul legii este cu totul potrivnic Noului Testament. Împotriva acestui sistem a apărătorilor lui s-a ridicat şi a mărturisit Pavel toată viaţa. El îl ura, şi lupta totdeauna împotriva lui. Apărătorii legii căutau mereu să sape şi să nimicească munca apostolului, sa sucească sufletele. Nu poţi să citeşti cuvintele lui tăioase din epistola către Galeteni, Filipeni, înştiinţările lui din epistola către Evrei, şi să nu vezi cât de mare groază avea el de întregul sistem legal.

Dar, s-ar putea ca cititorul să întrebe: „Bine, dar atunci nu e o mare primejdie ca oamenii să nu mai trăiască o viaţă sfântă, dacă iei puterea constrângătoare a legii?”. La acesta răspundem: Dumnezeu e mai înţelept decât noi. El ştie mai bine cum să vindece uşurătatea în viaţă şi cum să aducă ascultarea adevărată. El a încercat legea, şi ce a făcut ea? A adus mânia lui Dumnezeu asupra omului. A făcut să se înmulţească păcatul. A adus moarte. A fost tăria păcatului. A lipsit pe păcătos de puterea trebuitoare. L-a ucis. A adus osânda. A blestemai pe toţi cei ce aveau a face cu ea. Toţi cei ce se ţin de faptele legii sunt sub blestem. Şi aceasta nu din pricina vreunui cusur al legii, ci din pricina neputinţei omului să o ţină. Nici viaţa, nici neprihănirea, nici sfinţenia, nici adevărata ascultare creştină nu le poate da legea.

Iată acum câteva fapte din slava morală a creştinismului din Evanghelii. „Acum, dar, nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus. În adevăr, legea duhului de viaţă în Cristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământeasca trimeţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru că porunca legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:1-4).

În versetul 1 avem starea oricărui creştin înaintea lui Dumnezeu. El este în Cristos Isus. Nu e în firea veche; nu e sub lege; ci cu totul şi pe veci în Cristos Isus. De aceea nu poate fi nici o osândire şi nici nu e.

Dacă ar fi vorba de purtarea sau umblarea creştinului, apostolul n-ar putea spune că nu e nici o osândire. Cel mai desăvârşit creştin tot are lipsuri. Nu e un creştin pe faţa pământului care sa aibă o purtare desăvârşită, fără pată. Şi nici n-a fost vreunul vreodată. Deci, ca şi când n-ar fi nici o osândire asupra purtării lui? Cu neputinţă. Chiar Pavel a trebuit să-şi tragă înapoi vorbele spuse împotriva marelui preot (Faptele 23:5). Dar în Cristos Isus nu e nici o osândire pentru nici un creştin. Câţi creştini nu spun: „O, da! Ştiu că nu e nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, dacă au o viată curată, fără pată, după cum doreşte Duhul Sfânt. Dar eu nu pot să spun aşa ceva. Aş vrea să pot, dor nu pot. Îmi pare rău de lipsurile mele, în fiecare clipă îmi simt nevrednicia. Aşa că nu pot spune că nu e nici o osândire pentru mine. Când voi înainta mai mult în sfinţire poate… Dar azi nu” Astfel de suflete amestecă starea noastră în Cristos, cu purtarea noastră. În Cristos suntem desăvârşiţi, însă în purtare nu. Purtarea vine în versetul 4. „Cine umblă după îndemnurile Duhului, împlineşte dorinţa legii. Dragostea este împlinirea legii şi dragostea ne va face să facem mai mult decât spun cele 10 porunci, adică să iubim până şi pe vrăjmaşi. Deci, n-avem nevoie să trecem prin Sinai şi legea lui Moise ca sa ajungem la sfinţenia în Cristos.

Dar oare toate acestea nu răpesc legii măreţia ei deosebită? Nicidecum! Dimpotrivă, niciodată legea n-a fost atât de îndreptăţită, întărită şi slăvită, ca prin lucrarea scumpă a jertfei lui Cristos, care alcătuieşte temelia nezguduită a tuturor binecuvântărilor şi slava creştinismului. Apostolul a răspuns dinainte la această întrebare. „Deci prin credinţă desfiinţăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea” (Romani 3:31). Cum putea fi întărită legea în chip mai slăvit decât în viaţa şi moartea Domnului nostru Isus? Ar putea cineva să spună că legea este slăvită, dacă creştinul rămâne sub ea? De bună seamă că nu! Toţi aceia, care trăiesc în lumina zidirii celei noi, cunosc pe Cristos ca viata şi neprihănirea şi sfinţenia lor. El este totul pentru ei în toate. Ei nu-şi găsesc imboldul spre ascultare în frica de blestemul unei legi călcate, ci în iubirea lui Cristos, potrivit acestor cuvinte minunate: „Căci dragostea lui Cristos” – nu legea lui Moise „ne strânge; fiindcă am ajuns la încredinţarea, că dacă Unul Singur a murit pentru toţi, însemnează că moartea Lui a fost moartea tuturora. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc sa nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru el” (2. Cor. 5:14, 15).

Ar fi putut oare legea sa facă aşa ceva? Niciodată! Însă, lăudat fie Dumnezeul tuturor îndurărilor! „Căci lucru cu neputinţă legii” nu pentru că n-ar fi fost sfântă, dreaptă şi bună, ci „întrucât firea noastră pământeasca o făcea fără putere” – meşterul a fost bun, dar materialul a fost stricat – „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământeasca, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său”, într-o fire asemănătoare cu a păcatului pentru ca poruncile drepte ale Legii să fie împlinite în noi care, fiind înviaţi cu Cristos şi legaţi cu El prin puterea Duhului sfânt, în puterea vieţii noi şi veşnice „trăim nu după îndemnurile firii noastre pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:2).

În Galateni 2 mai găsim un loc în care apostolul Pavel zugrăveşte, cu putere, slava deosebită a vieţii creştineşti, şi anume, în legătură cu mustrarea pe care a făcut-o în Antiohia în faţa tuturor, lui Petru, când acest slujitor iubit şi preţuit al lui Cristos, amăgit de slăbiciunea sa firească, s-a coborât pentru o clipă de pe tărâmul ales, pe care aşează pe un om evanghelia harului lui Dumnezeu.

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în fată, căci era de osândit. (Nu pe din dos, ci în faţă). În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei; aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când l-am văzut eu că nu umbla drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Daca tu care eşti Iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor? Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Cristos Isus, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca sa fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zideşti iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Dacă erau bune, de ce să le stric? Iar dacă erau rele, de ce să le zidesc iarăşi? Căci eu prin Lege am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţă (nu prin lege ca regulă de viaţă) în Fiul lui Dumnezeu cere m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu: căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos” (Galateni 2:11-21).

Aici avem o zugrăvire cât se poate de limpede a creştinismului practic. Vrednic de luat aminte şi frumos este felul cum trasează evanghelia lui Dumnezeu calea credinciosului adevărat. Ea îl fereşte pe de o parte de rătăcirile primejdioase ale punerii sub lege, şi pe de alta de stricăciune. versetul 19 cuprinde leacul dumnezeiesc împotriva acestor două rele. Tuturor acelor Iudei făţarnici, cu Petru în frunte, ba chiar învăţătorilor legii din toate vremurile, le strigă Pavel cu vorbele pline de înţeles: „Eu am murit faţă de lege”.

Ce poate legea să mai spună unui om mort? Nimic. Ea poate să aibă a face numai cu un om viu. Ea îl condamnă şi-l omoară, pentru că n-a ţinut-o. Aşadar, deşi legea rămâne cu toată puterea şi cu toată strălucirea ei, precum şi cu asprimea ei de neînduplecat, încetează să mai aibă a face cu omul, după ce el a murit. Un om mort a ieşit cu totul de sub puterea ei. Dar acum se naşte întrebarea: „Cum a murit credinciosul faţă de lege?” Apostolul dă singur răspunsul: „Am murit prin lege faţă de lege”. Legea îi pusese în cuget osânda morţii, cum citim în Romani 7: „A. fost o vreme când, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit. Urmarea a fost că porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul dat de poruncă, m-a amăgit şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea” (versetul 9-11).

Dar aceasta nu este totul. Apostolul urmează: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine”. Acesta este răspunsul biruitor pe care-l dă creştinul tuturor acelora care vreau să-l pună sub lege. „Eu am murit faţă de lege”, nu pentru ca să dau frâu slobod firii pământeşti, ci „ca sa trăiesc pentru Dumnezeu”. Ar putea fi un răspuns mai frumos şi mai deplin atât faţă de lege, cât şi faţă de firea pământească? Eul este răstignit, păcatul osândit, partea noastră este viaţa nouă în Cristos, o viaţa pentru Dumnezeu, o viaţă al cărei scop este credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi iubirea lui Cristos. Ce ar putea fi mai înalt şi mai minunat? Cine ar dori, în faţa acestei frumuseţi morale a creştinismului, să aducă pe credincios iarăşi sub lege sub osânda morţii, în întuneric, blestem şi pieire? Ce trist este când copiii lui Dumnezeu, mădularele trupului lai Cristos, templul Duhului Sfânt, îşi pierd drepturile lor slăvite şi în schimb se împovărează cu un jug mai greu pe care, cum spune Petru, „n-au fost în stare să-l poarte nici părinţii noştri şi nici noi” (Fapte 15:10). Noi rugăm pe cititor să cântărească cele spuse până acum, să cerceteze Scriptura şi, dacă le găseşte întărite şi de ea, să lepede pentru totdeauna hainele de întristare, în care îmbracă legea pe slujitorii ei, şi să trăiască în slobozenia pentru care a slobozit Cristos pe ai Săi. Domnul să rupă legătura cu care leagă acel sistem ochii oamenilor, ca sa putem vedea slava luminoasă, care izvorăşte din evanghelia harului hi Dumnezeu.

Şi pe urmă, să dovedim cu toţii, printr-o viaţă sfânta şi fericită, că harul poate face ceea ce legea n-a fost în stare să facă niciodată. Dorinţa noastră vie să fie în acelaşi timp să aducem, pe cât ne stă în putinţă, pe toţi copiii scumpi ei lui Dumnezeu, la o cunoaştere limpede a stării lor şi a binecuvântărilor lor în Cristos cel înviat şi proslăvit! Domnul să răspândească fot mai mult prin Duhul Sfânt, lumina Sa şi adevărul Său, şi să adune tot mai mult pe iubiţii Lui în jurul Sau, ca să trăiască în bucuria mântuirii Sale, în curăţia şi lumina feţei Sale, şi să aştepte venirea Lui!

Întorcându-ne acum la capitolul nostru, s-ar părea ca ne-am depărtat prea mult de el. Dar ascultarea, care a fost atinsă de versetul întâi, este atât de însemnată, încât am simţit nevoia, să încercăm să o punem pe tărâmul ei adevărat. Dacă Israel a fost chemai să „asculte” şi „să facă”, cu cât mai mult se poate spune aceasta despre noi, care suntem binecuvântaţi din belşug, ba încă „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos” (Efeseni 1:3). Noi suntem chemaţi să ascultăm, suntem chemaţi chiar la ascultarea lui Isus Cristos, cum citim în 1 Petru 1:2: „Aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrata de Duhul, ca să ne facă ascultători şi părtaşi la stropirea cu sângele lui Isus Cristos”. Noi suntem chemaţi la acelaşi fel de ascultare, care a fost semnul deosebit al vieţii Domnului nostru. În El, însă, nu se găseau împotriviri, cum se găsesc din belşug la noi toţi. Însă felul de ascultare trebuie sa fie este acelaşi.

Iată o cinste foarte mare. Noi suntem chemaţi să mergem pe urmele lui Isus. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască aşa cum a trăit şi Isus” (1 Ioan 2:6). Şi dacă ne gândim acuma la calea Lui, găsim o trăsătură care are o legătură deosebită cu Deuteronomul. Este felul cum împlinea totdeauna Domnul nostru, Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi lucru deosebeşte cartea pe care o cercetam de cărţile dinainte. Cuvântul lui Dumnezeu este singura călăuză şi singura autoritate pentru creştini în lucrurile cele mai mari, şi în cele mai mici. El dă omului în toate stările şi împrejurările călăuzirea trebuitoare. Şi putem spune că tocmai felul, în care înalţă Deuteronomul Scriptura şi atrage luarea aminte asupra datoriei de a dovedi o ascultare fără cârtire, îi dă farmecul sau deosebit.

Trăim într-o vreme care ridică în slăvi mintea omului, judecata omului şi voia lui. Lumea se laudă cu mintea ei, şi spune că fiecare are dreptul şi puterea să judece pentru sine. Sfânta Scriptură e lepădată de mulţi cu dispreţ. La universităţile şi şcolile noastre nu se mai cunoaşte măreţia cărţii dumnezeieşti. Tineretul este îndrumai să trăiască în lumina ştiinţei şi a minţii omeneşti. Tot ce se ridica deasupra îngustului punct de vedere al omului, e lepădat.

Însă dacă-i adevărat că Dumnezeu ne-a vorbit în îndurarea Sa, datoria noastră înaltă şi sfântă este să ascultăm de această descoperire a lui Dumnezeii cu ascultare de copil. Cărarea ascultării este cărarea odihnei şi binecuvântării. Pe această cale, umblă atât „copilaşii în Cristos” precum şi „tinerii” şi „părinţii”. Aceasta este singura cale binecuvânta pentru toţi. Fără îndoiala că ea este o cale strâmtă, dar este o cale sigură, luminată de lumina Feţei părinteşti a lui Dumnezeu. Sufletul ascultător găseşte în această lumină binecuvântată răspunsul la cârtelile acelora care vorbesc în cuvinte răsunătoare despre slobozenia gândurilor şi purtărilor lor, despre felul de înaintare, etc.

Un copil ascultător al lui Dumnezeu, când ştie că merge pe calea, pe care i-a însemnat-o Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, nu îşi pierde vremea cu lămuriri şi apărări fără folos, ci îşi vede înainte de drum. El simte că nu are datoria să lămurească şi să apere adevărul, ci să asculte şi să împlinească, şi trimete pe toţi potrivnicii la Domnul şi Învăţătorul său. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este ascuns în inimile noastre, se va vedea în viata noastră creştinească o siguranţă liniştită, o tărie sfânta şi o înaintare necurmată şi acesta este cel mai bun răspuns pentru toţi potrivnicii, mărturia cea mai puternică pentru adevărul lui Dumnezeu şi dovada cea mai tare pentru orice inimă, care şovăie (Vezi „Biblia: de unde vine; din cer sau de la oameni?” De vânzare la tipografie.).