Acest capitol e un adaos scurt la Deuteronom. Nu ni se spune cine a fost folosit ca unealtă în mâna lui Dumnezeu, ca să scrie această parte, dar nici nu este prea însemnat să ştim. Ajunge numai să ştim, că şi adaosul e tot aşa de insuflat de Dumnezeu ca tot Deuteronomul şi Deuteronomul ca întreaga Scriptură.

„Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Mânase, toata ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Ţoar. Domnul i-a zis: Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: „O voi da seminţei tale”. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea”. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, fată în faţă cu Bel-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (versetele 1-6).

De mai multe ori, în „Gânduri asupra cărţii Numeri şi asupra Deuteronomului”, am vorbit de faptul care ni se istoriseşte în aceste versete. Acum i-am aminti cititorului că, pentru ca să înţelegem bine lucrurile, trebuie să privim pe Moise din două puncte de vedere, şi anume odată în slujba sa şi pe urmă ca persoană. Dacă-i privim din cel dintâi punct de vedere, înţelegem limpede că nu era menirea lui să ducă adunarea lui Israel în ţara făgăduită. Tărâmul lucrării lui a fost pustia. Slujba lui era în legătură cu răspunderea omului sub lege şi sub stăpânirea morala a lui Dumnezeu şi de aceea n-a fost datoria lui să ducă poporul prin râul morţii (Iordanul) în ţara făgăduită. Lucrul acesta a rămas pentru urmaşul său Iosua, care înfăţişează pe Mântuitorul; el trebuia să fie în mâinile lui Dumnezeu unealta, care să ducă poporul peste Iordan în partea lui de moştenire dumnezeiască.

Toate acestea sunt vrednice de luat aminte. Dar trebuie să privim pe Moise ca persoana şi aici avem iarăşi două puncte de vedere. Moise a fost şi sub stăpânirea morală a lui Dumnezeu şi sub harul lui dumnezeiesc. Deosebirea aceasta nu trebuie s-o pierdem din vedere. Ea este foarte însemnată. Stăpânirea morală a lui Dumnezeu a oprit pe Moise, cu o hotărâre neînduplecată, să intre în ţara făgăduită, deşi el dorea mult să păşească pe pământul Canaanului, El vorbise cu buzele Sale în chip necugetat. Greşise şi nu proslăvise pe Dumnezeu în fata adunării, la apele Meriba şi de aceea dorinţa lui de a intra în tara făgăduită n-a putut fi împlinită.

Faptul acesta trebuie să-l cântărim bine. Fireşte că trebuie să vorbim eu foarte mare băgare de seamă de greşeala unuia din slujitorii de frunte ai lui Dumnezeu, dar această greşeală a fost scrisa pentru învăţătura noastră şi să nu uităm ca, deşi suntem sub har, suntem şi sub stăpânirea morala a lui Dumnezeu. Pe pământ avem o răspundere mare. Fără îndoială că suntem copii ai lui Dumnezeu, iubiţi cu o iubire nesfârşită şi neschimbata” Iubiţi ca însuşi Domnul Isus, dar suntem şi sub stăpânirea morală a lui Dumnezeu. Să nu uităm acest lucru! Faptul că iubirea lui Dumnezeu este partea noastră veşnică şi neschimbată ar trebui să ne îndemne să dăm cea mai mare luare aminte stăpânirii morale a lui Dumnezeu.

Să luăm o pildă: N-ar trebui oare ca tocmai copiii unui împărat să respecte legile împărăteşti mai mult decât ceilalţi, tocmai pentru că sunt copiii împăratului? Şi dacă s-ar întâmpla ca el să calce într-un fel oarecare legile împărăteşti, n-ar cere oare cinstea împărătească neapărat ca ei sa ispăşească fără greş călcarea de lege? Dacă se poate spune acest lucru despre o stăpânire pământească, cu cât mai mult se poale spune despre stăpânirea lui Dumnezeu? „Căci suntem în clipa, când judecata stă gata să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, ce va fi cu cei ce nu ascultă Evanghelia lui Dumnezeu? (1 Petru 4:17, 18).

Dar, cum am mai spus, Moise a avut parte şi de har, şi acest har străluceşte de pe vârful muntelui Pisga într-o strălucire măreaţă. Acolo s-a îngăduit lui Moise să stea în faţa lui Dumnezeu şi să-şi arunce privirea peste întinsul ţării făgăduinţei. I s-a îngăduit s-o vadă din punct de vedere dumnezeiesc; nu numai aşa cum a stăpânit-o Israel, ci aşa cum a dat-o Dumnezeu.

Şi pe urmă? El a adormit şi a fost adăogat la poporul Iui. Ei n-a murit ca un moşneag slab şi gârbov, ci cu toată vioiciunea şi puterea unui bărbat din floarea vârstei: „Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani, când a murit. Vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse”. Ce mărturie! Ce fapt rar de întâlnit în istoria omenirii căzute! Viaţa lui Moise a fost împărţită în trei părţi bine hotărâte, fiecare de câte patruzeci de ani. Patruzeci de ani a petrecut în casa lui Faraon, patruzeci de ani a păzit turmele lui Ietro „dincolo de pustie” şi patruzeci de ani a călătorit prin pustie. Ce viaţă minunată! Ce bogata în întâmplări ciudate şi cât de multe învăţături cuprinde ea de la început până la sfârşit! Cât de interesantă este cercetarea unei astfel de vieţi, urmărirea ei de pe malul Nilului, unde a fost găsit ca băieţaş mic şi slab şi până pe vârful muntelui Pisga, unde a stat alături de Dumnezeul său, ca să privească minunata parte de moştenire a Israelului lui Dumnezeu şi să-L mai vadă apoi pe muntele schimbării la faţă, în tovărăşia lui Ilie, „vorbind cu Isus” despre lucrul cel mai minunat, spre care s-a îndreptat vreodată luarea aminte a oamenilor sau a îngerilor! Ce slujitor preţuit a fost el, ce bărbat binecuvântat, ce vas minunat!