Versetele de la sfârşitul capitolului nostru ne dau o întâmplare foarte mişcătoare, petrecută între Moise şi Domnul Său. Istorisirea, aşa cum e dată aici, se potriveşte, iarăşi, cu întreaga carte.
„În vremea aceea, m-am rugat Domnului, şi am zis: „Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică, căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, te rog, să trec, şi să văd ţara acea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!” Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră, şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: „Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit, şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul aceste. Dă porunci lui Iosua, întăreşte-l şi îmbărbătează-l; căci el va merge înaintea poporului acestuia şi-l va pune în stăpânirea tării pe care o vei vedea” (Deuteronom 3:23-28).
E duios să vedem cum slujitorul credincios al lui Dumnezeu vine cu o rugăciune care, însă, nu poate fi împlinită. El cerea să i se dea voie să vadă ţara de dincolo de Iordan. Partea aleasă de cele două seminţii şi jumătate nu-i putea mulţumi inima. El dorea să-şi pună picioarele pe partea deosebită de moştenire a Israelului lui Dumnezeu. Însă aceasta nu se putea. El vorbise cu buzele în chip necugetat la apele de la Meriba şi hotărârea tare şi neschimbată a stăpânirii lui Dumnezeu i-a oprit trecerea peste Iordan.
Toate acestea le spune din nou Moise cu smerenie adevărată în auzul norodului. El nu le ascunde faptul că Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. Le aduce aminte că ei au fost vinovaţi de aceasta, şi pentru ei era nevoie să audă. Totuşi, le spune fără nici o şovăire că Domnul s-a mâniat pe el şi, cu toate că s-a rugat, nu i-a îngăduit să treacă Iordanul, ci i-a cerut să-şi lase slujba şi sa-şi pună un urmaş.
Auzind acestea din însăşi gura lui Moise, căpătăm zidire sufletească şi învăţătură. Cât de greu ne vine de multe ori să mărturisim că am făcut sau am vorbit ceva nedrept, să recunoaştem în faţa fraţilor că am greşit în cutare sau în cutare împrejurare, şi n-am avut gândul Domnului! Suntem îngrijoraţi de numele nostru bun şi cu toate acestea recunoaştem că suntem făpturi slabe şi supuse greşelii şi, în stare să facem orice năzbâtie, dacă am fi lăsaţi pe seama noastră. Dar, este cu totul altceva să faci o mărturisire umilitoare, şi să recunoşti într-o anumită împrejurare greşeala făcută. Lucrul cel din urmă este pentru unii foarte greu de făcut. Sunt unii care abia dacă recunosc, vreodată, că au făcut lucruri nedrepte şi greşite.
Moise n-a făcut aşa. Neţinând seamă de starea lui aleasa de slujitor de încredere şi iubit al Domnului, de povăţuitor al adunării, al cărui toiag făcuse odată să tremure întreg Egiptul, el stă în faţa adunării fraţilor săi şi îşi mărturiseşte greşeala, recunoaşte că a spus vorbe pe care n-ar fi trebuit să le spună, şi că a venit la Domnul cu o rugăciune arzătoare, care nu i-a fost ascultată.
Nu-l preţuim noi oare pe Moise pentru aceasta? Dimpotrivă, faptul acesta îl ridică nespus în ochii noştri. Auzindu-i mărturisirea şi văzând cu câtă smerenie se pleacă sub mâna stăpânitoare a lui Dumnezeu şi cât de fără iubire de sine se poartă cu bărbatul pe care Dumnezeu l-a hotărât ca urmaş al lui, ne face plăcere. La el nu se găseşte nici urmă de ură sau ciudă, nici o izbucnire a mândriei atinse. El se coboară din locul său înalt cu un duh ales de lepădare de sine, pune mantaua sa pe umerii urmaşului sau şi-l îmbărbătează să-şi împlinească datoriile slujbei sale înalte, cu credincioşie sfântă.
„Cel ce se smereşte va fi înălţat”. Adevărul acesta îl vedem înfăptuit în istoria lui Moise. El s-a plecat sub mâna puternică a lui Dumnezeu şi a primit pedeapsa pe care a dat-o cârmuirea lui Dumnezeu. N-a scos nici o vorbă de nemulţumire că nu i-a fost ascultată rugăciunea. S-a plecat sub orice i s-a pus înainte şi, de aceea, a şi fost înălţat la timpul său. Dacă stăpânirea lui Dumnezeu a trebuit să-l oprească să intre în ţara Canaanului, harul l-a dus pe înălţimea muntelui Pisga, de unde i s-a îngăduit să vadă împreună cu Domnul sau ţara aceea bună, în toată frumuseţea ei.
Trebuie să facem deosebire între har şi cârmuirea lui Dumnezeu. Deosebirea aceasta se găseşte deseori lămurită în Sfânta Scriptură, dar e puţin înţeleasă. Nouă ni se pare greu de înţeles cum a putut Domnul să oprească pe slujitorul său, credincios şi iubit, să intre în ţara făgăduită. Însă avem aici lucrarea stăpânirii lui Dumnezeu şi datoria noastră este să ne plecăm capul şi să ne închinăm. Lucrul acesta s-a întâmplat, cum am mai văzut, nu numai pentru că Moise, ca slujitor şi înfăţişător al sistemului legii, nu trebuia sa aducă pe Israel în ţară, ci şi pentru că vorbise cu nebăgare de seama. El, şi fratele său, Aaron nu sfinţiseră pe Dumnezeu în faţa adunării şi din aceasta pricină „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau” (Numeri 20:12). Şi mai departe citim: „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron, lângă muntele Hor, la hotarele ţării lui Edom: Aaron are să fie adăugat la poporul Lui, căci nu va intra în ţara pe care o dau copiilor lui Israel, pentru că v-aţi împotrivit poruncii Mele la apele Meriba. Ia pe Aaron şi pe fiul său Eleazar şi suie-i pe muntele Hor; dezbracă pe Aaron de veşmintele lui şi îmbracă pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăogat Aaron la poporul lui şi va muri” (versetul 23-26).
Lucrul acesta este foarte însemnat. Cei doi povăţuitori ai adunării lui Israel, de care se folosise Dumnezeu ca să-şi scoată poporul din Egipt prin semne puternice şi minuni, bărbaţi cinstiţi de Dumnezeu, au fost opriţi să intre în ţara Canaanului, „pentru că s-au împotrivit poruncii Lui”. Ce bine ar fi dacă vorbele acestea s-ar întipări adânc în inimile noastre, împotrivirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu e ceva grozav şi, cu cât e mai înaltă slujba acelora care se împotrivesc, cu atâta e mai mare răspunderea lor, şi cu atât mai repede trebuie să-i ajungă judecata dumnezeiască. „Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi” (1 Samuel 15:23). Aceste cuvinte straşnice au fost spuse lui Saul, când n-a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta ne sunt daţi ca pildă un prooroc, un preot şi un împărat, care au fost cu toţii mustraţi de stăpânirea morală a lui Dumnezeu, pentru o singură neascultare. Cei doi dintâi n-au avut voie să intre în ţara Canaanului, iar împăratul şi-a pierdut scaunul de domnie.
Să nu încercăm sa slăbim acest adevăr însemnat spunând că Dumnezeu ştie şi vede mai dinainte tot ce se va întâmpla, şi ce va face omul în cursul vremii. Ce are a face ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu cu răspunderea omului? Este omul răspunzător sau nu? Iată întrebarea. Nici unul din cititorii mei nu se va îndoi că este răspunzător. El este chemai să asculte de Cuvântul limpede al lui Dumnezeu. El nu e deloc răspunzător să ştie ceva despre planurile şi gândurile ascunse ale lui Dumnezeu. Răspunderea omului este întemeiată pe ce ne este descoperit, nu pe ce este ascuns. Ce ştia, de pildă Adam, despre planurile veşnice ale lui Dumnezeu, când a fost aşezat în grădina raiului, şi când i s-a spus că nu trebuie să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului? Oare greşeala lui a fost întrucâtva uşurată, prin faptul că Dumnezeu s-a folosit tocmai de ea, ca să-şi desfăşoare planul Său minunat de mântuire prin sângele Mielului? De bună seamă că nu. Adam a primit o poruncă hotărâtă şi această porunca ar fi trebuit să-i călăuzească purtarea, însă el a fost neascultător şi, deci, izgonit din rai.
Lăudat fie Domnul! Harul a venit în această lume săracă şi păcătoasă şi are aici un seceriş care n-ar fi putut avea loc niciodată pe câmpiile unei lumi, care n-ar fi căzut în păcat. Însă omul a fost judecat din pricina călcării poruncii. EL a fost izgonit de mâna stăpânitoare a lui Dumnezeu şi a fost silii să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei? „Căci ce seamănă omul, aceia va şi secera”.
Să nu uităm: Harul este una şi cârmuirea sau stăpânirea morala a lui Dumnezeu alta. Să nu le amestecam una cu alta. Dumnezeu este plin de îndurare, iubire şi har; dar El este şi drept şi sfânt.