Cu versetul 15 vine o întorsătură în cântarea lui Moise. Până aici avusesem în faţa noastră pe Dumnezeu şi lucrările, planurile, hotărârile, gândurile, interesul Lui deosebit pentru poporul Israel şi felul gingaş de a se purta cu el. Toate acestea sunt pline de binecuvântare. Dacă avem înainte pe Dumnezeu şi căile Lui, nu mai este nici o piedeca pentru bucuria inimilor noastre. Toate suni desăvârşite, desăvârşite dumnezeieşte, şi cercetarea lor ne umple de uimire şi mulţămire.

Dar mai este o lăture omenească, şi, când o privim, găsim numai greşeli şi dezamăgiri. Astfel citim în versetul 15 din capitolul nostru: „Israel s-a îngrăşat şi a azvârlit din picior”. Cât de viu ne arată aceste cuvinte scurte istoria lăuntrică a lui Israel! – „te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! – Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui, L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini, L-au mâniat prin urâciuni. Au adus jertfe dracilor, unor idoli care nu suni dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau, dumnezei noi, veniţi, de curând, de care nu se temuseră părinţii voştri. Ai părăsit Stânca cea care te-a născut şi ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit” (versetele 15-18).

Cât de puternic ne vorbesc aceste cuvinte şi nouă. Cu toţii suntem în primejdie, să mergem pe cărarea sucită arătata în ele. Folosim darurile în aşa fel, că ne lepădăm de dăruitor. Cu un cuvânt, şi noi ne îngrăşăm, ca şi Israel, şi azvârlim cu picioarele. Uităm pe Dumnezeu. Pierdem simţământul scump ca El este de faţa şi de ajuns şi ne îndreptăm spre alte lucruri, după cum Israel s-a îndreptat spre dumnezeii mincinoşi. De câte ori nu uitam şi noi Stânca aceea care ne-a întocmit, pe Dumnezeul care ne-a născut şi pe Domnul, care ne-a mântuit! Şi suntem cu atât mai vinovaţi cu cât binecuvântările noastre sunt mai înalte decât ale lui Israel. Noi ne găsim într-o stare, pe care Israel n-o cunoştea. Binecuvântările noastre sunt foarte alese. Cinstea noastră este sa avem legătură strânsă cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Cristos. Asupra noastră lucrează acea iubire desăvârşită, care nu s-a odihnit până ce nu nea adus în starea, în care se poate spune despre noi: „Cum a fost El (Cristos), aşa suntem şi noi în lume!” Nu numai ca iubirea lui Dumnezeu faţă de noi s-a descoperit în moartea Fiului Său, şi în darul Duhului Său, dar ea a fost desăvârşită faţă de noi, căci n-a pus în aceiaşi stare, în care se găseşte Domnul, pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Toate acestea sunt minunate, întrec orice cunoştinţă. Şi totuşi ce gata suntem să uităm pe cel ce nea iubit şi nea întocmit şi ne-a binecuvântat! Cât de adesea ne abatem de la El în duhul minţii noastre şi în dragostea inimii noastre! Nu e vorba de ce â făcut biserica în întregimea ei, ci de ce sunt pornite totdeauna inimile noastre sa facă. Suntem porniţi să uitam pe Dumnezeu. Vrem să ştim ce simte inima lui Dumnezeu? Sa ascultăm la cuvintele arzătoare spuse Israelului Sau abătut. „Domnul a văzui lucrul acesta, şi S-a mâniat, S-a supărat pe fiii şi pe fiicele Lui. El a zis: „îmi voi ascunde Faţa de ei, şi voi vedea care le va fi sfârşitul, coci sunt un neam stricai, sunt nişte copii necredincioşi. Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi; şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Ii voi mânia printr-un neam fără pricepere. Cad focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în fundul locuinţei morţilor, va nimici pământul şi roadele Iui, va arde temeliile munţilor. Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei, îmi vot arunca toate săgeţile împotriva lor. Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite; voi trimete în ei dinţii fiarelor sălbatice şi otrava şerpilor. Afară, vor peri de sabie, şi înlăuntru vor peri de groază: şi tânărul şi fata, şi copilul de ţâţă ca şi bătrânul” (versetele 19-25).

Versetele acestea ne dau o înşirare a căilor de stăpânire ale lui Dumnezeu, care ne aduce aminte de cuvintele apostolului din Evrei 10. 31: „E grozav lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”. Istoria lui Israel dovedeşte, în chipul cel mal pătrunzător, că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Nici un popor de pe pământ n-a suferit vreodată o pedeapsă ca cea prin care a trecut Israel. Domnul le „duce aminte acest lucru prin vorbele: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile” (Amos 3:2). Nici un alt neam n-a fost chemai vreodată se aibă aşa legături cu Dumnezeu. Cinstea aceasta a fost data unui neam, dar tocmai ea îl încarcă cu o răspundere mare. Dacă Israel era chemai să fie poporul lui Dumnezeu, avea şi răspunderea sa se poarte vrednic de această cinste, căci altfel avea sa primească pedepsele cele mai aspre, care n*ar fi lovit pe nici un alt popor de sub soare.

Din istoria căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, noi creştinii adevăraţi avem cinstea şi în acelaş timp datoria sfântă să învăţam din ele, cât de trebuitor este pentru noi să trăim smeriţi şi credincioşi în starea noastră înaltă şi sfântă. E drept, că avem viaţa veşnică şi suntem părtaşi ai harului, care „stăpâneşte prin neprihănire ca să dea viaţa veşnică prin Isus Cristos”. Suntem mădulare ale trupului lui Hristos, temple ale Duhului Sfânt şi moştenitori ai slavei veşnice. Dar ne dau oare toate acestea vreo pricină sa nu luăm seama la glasul care ne îndeamnă şi răsună din istoria lui Israel? Ar trebui oare sa trăim iară grijă şi să dispreţuim sfaturile, pe care le găsim în istoria poporului pământesc al lui Dumnezeu? Suntem datori să luăm bine aminte la tot ce a scris Duhul Sfânt, ca să ne înveţe. Cu cât sunt mai înalte binecuvântările noastre, şi cu cât mai puternică e legătura noastră cu Dumnezeu, cu atât se cuvine să fim mai credincioşi şi să ne purtăm astfel, încât să plăcem Aceluia, care ne-a chemai la o cinste atât de înalta.