„Moise a rostit toate cuvintele cântării acesteia, în faţa întregii adunări a lui Israel”. Avem aici una din părţile cele mai înseninate şi mai cuprinzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care cere din partea noastră o cercetare amănunţită. Ea cuprinde istoria căilor şi lucrărilor lui Dumnezeu cu Israel de la început până la sfârşit şi ne dă o zugrăvire măreaţă a păcatelor grozave ale acestui popor şi a judecăţilor dumnezeieşti venite asupra lui. Dar, slavă Domnului că începe şi se sfârşeşte cu Dumnezeu. Bacă n-ar fi aşa, am avea în faţă numai istoria tristă a căilor omului şi am fi doborâţi de mâhnire. Aşa însă putem urinări în linişte istoria omului şi putem vedea cum totul piere în mâinile Iui, ce opintiri face vrăjmaşul ca sa se împotrivească împlinirii planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu şi în sfârşit cum făptura a greşit în toate privinţele şi a căzut astfel pradă celei mai triste stricăciuni. Aceasta ne arată că Dumnezeu rămâne totdeauna Dumnezeu. El va avea la urmă biruinţa, şi atunci totul va fi în rânduială. Atunci El va fi „totul şi în totul” şi în tot ţinutul binecuvântării Lui nu se va găsi nimic rău, nici un vrăjmaş, iar Domnul nostru Isus Cristos va fi, ca să zicem aşa” soarele acestei lumi noi pentru totdeauna.

Să venim acum la cântare. „Luaţi aminte ceruri şi voi vorbi; Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele. Ca ploaia sa curgă învăţăturile gurii mele, ca picăturile de ploaie pe iarbă. Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru!”

Aici avem temelia tare şi nezguduită a tuturor lucrurilor. Vie, ce va vrea, Numele Dumnezeului nostru va rămânea în veac. Nici o putere din cer sau de pe pământ nu e în stare să oprească planurile dumnezeieşti, sau să împiedece răspândirea slavei dumnezeieşti. Numele Dumnezeului nostru, al Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, este adăpostul şi scăparea noastră în mijlocul acestei lumi păcătoase şi întunecate şi în faţa izbânzilor părute ele vrăjmaşului. Chemarea acestui Nume face bine sufletului, ca rouă răcoritoare sau ca ploaia înviorătoare câmpiei însetate.

„El este stânca: lucrările Lui sunt desăvârşite” (verset 4). El este „Stânca”, nu o stâncă. Căci nu este şi nu poate fi o altă stâncă în afară de El. Tot ce vine din mâna Lui n-are nici cea mai mică greşeală. Totul poartă pecetea desăvârşirii întregi. Lucrul acesta se va descoperi în curând în fata tuturor făpturilor, dar credinţa îl ştie de pe acum şi găseşte astfel în el un izvor de mângâiere scumpă. „Căci toate căile Lui sunt drepte. „El este un Dumnezeu credincios şi fără nelegiuire, drept şi curat”. Necredincioşii vor râde batjocurilor şi, bizuindu-se pe înţelepciunea lor închipuită, vor găsi lipsuri în lucrările dumnezeieşti; dar prostia lor se va descoperi în curând înaintea tuturor. „Dumnezeu să fie găsit ca cel ce spune adevărul, chiar dacă toţi oamenii ar fi găsiţi mincinoşi, după cum este scris: „Ca să fie găsite drepte Cuvintele Tale, ca să ieşi biruitor, când vei fi judecat” (Rom. 3. 4). Vai de aceia, care îndrăznesc să pună în cumpănă desăvârşirea Cuvintelor şi lucrărilor Dumnezeului singur înţelept şi atotputernic! Avem a face cu un Dumnezeu, care rămâne totdeauna credincios şi care nu se poate tăgădui pe Sine, ale cărui căi sunt desăvârşite, şi, când vrăjmaşul va fi făcut tot ce a putut şi va fi ajuns la culmea planurilor sale rele, El va fi proslăvit şi va aduce binecuvântări veşnice pentru toţi.

E drept că Dumnezeu trebuie să treacă uneori ca judecător peste căile omului şi să întrebuinţeze cu asprime nuiaua pedepsei împotriva poporului Său. E cu neputinţă ca El să rabde răul în mijlocul acelora, care poartă Numele Lui cel sfânt. Aceasta se vede în deosebi în cântarea de faţă. În ea se descoperă fără cruţare şi se osândesc căile lui Israel. Nimic nu e trecut cu vederea. Totul este cercetat cu amănunţime sfântă şi cu credincioşie. lată ce citim: „Ei s-au stricat; netrebnicia copiilor Lui este ruşinea lor! Neam îndărătnic şi stricat! Pe Domnul îl răsplătiţi astfel î Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care fe-a făcui, te-a întocmit şi fi-a dat flinte?”

Cuvintele acestea sunt cea dintâi mustrare în acest cântec. Dar de abia ne-au atins urechea şi iată că auzim şi o mărturie minunată despre bunătatea, credincioşia şi mila lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui Prea Înalt: „Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârsta de oameni, întreabă pe tatăl tău şi te va învăţa, pe bătrânii tai şi îi vor spune. Când Cel Prea înalt a dat moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel”.

Ce fapt minunai ni se desfăşoară aici! Dar ce puţin e înţeles şi ţinut în seamă de neamurile pământului! Cât de puţin se gândeşte lumea că Cel Prea înalt a pus la început hotare popoarelor, gândindu-se în deosebi la „copiii lui Israel”. Dacă cercetăm geografia şi istoria din punct de vedere dumnezeiesc, găsim că ţara Canaanului şi sămânţa lui Iacov alcătuiesc centrul lor. Da, această mică fâşie de pământ, aşezat pe ţărmul răsăritean al Mării Mediteraneene, cu o suprafaţă de vreo 500 mile pătrate, este sâmburele geografiei lui Dumnezeu; iar cele douăsprezece seminţii ale lui Israel sunt sâmburele istoriei lui Dumnezeu. Cât de puţin s-au gândit geografii şi istoricii la acest fapt! Ei au zugrăvit ţari şi au însemnat istoria unor popoare, care întrec cu mult Palestina în întinderea şi însemnătatea politică, dar nu-s nimica, în judecata lui Dumnezeu, faţă de acea ţară mică, pe care El o numeşte a „Sa” şi pe care vrea s-o dea, după planul Său, seminţiei lut Avraam, prietenul Său, ca moştenire veşnică (Cât de adevărat este cuvântul: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele”, zice Domnul” (Isaia 55. 8). Omului i se par însemnate ţinuturile întinse, bogăţiile, ostile bine rânduite, liotele puternice, etc. Dumnezeu însă nu ţine seamă de asemenea bucurii. Ele nu preţuiesc pentru El mai mult decât praful uşor de pe talgerul cântarului. „Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului?” El sade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voivozi, şi face o nimica din judecătorii pământului” (Isaia 40. 21-22). Cât de însemnată este însă această Palestina! Ce planuri se vor împlini încă acolo! Nu-i pe faţa pământului alt petec de pământ mai însemnat şi mai interesant pentru inima lui Dumnezeu, decât ţara Canaanului şi oraşul Ierusalim. Scriptura e plină de dovezi, care arată că se apropie vremea când anumite întâmplări vor face ce n-a putut să facă Scriptura, adică să încredinţeze pe oameni, că ţara lui Israel e ţinta planurilor lui Dumnezeu cu privire la pământul acesta. Toate celelalte popoare îşi datorează însemnătatea, interesul şi Jocul, pe care-l au pe foile Sfintei Scripturi, numai faptului, că au stat într-un fel sau altul în legătură cu ţara şi poporul lui Israel. Istoricii nu se gândesc la acest lucru. Nici însă ar trebui s-o facem.).

„Moise a scris legea aceasta, şi a încredinţat-o preoţilor, fiii lui Levi, care duceau chivotul legământului Domnului, şi tuturor bătrânilor lut Israel. Moise le-a dat porunca aceasta: „La fiecare şapte ani, pe vremea anului iertării, la sărbătoarea corturilor, când iot Israelul va veni sase înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El, să citeşti legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să strângi poporul, bărbaţii, femeile, copiii şi străinul care va fi în cetăţile talc, ca să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, în tot timpul cât veţi trăi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul”, Domnul a zis lui Moise: „Iată că se apropie clipa când vei muri. Cheamă pe Iosua, şi înfăţişaţi-vă în cortul întâlnirii. Eu îi voi da poruncile Mele”. Moise şi Iosua s-au dus şi s-au înfăţişat în cortul întâlnirii” (versetele 9-14).

Cuprinsul minunat al versetelor 9-14 e în legătură mai ales cu Israel. Fără îndoiala însă ca şi biserica poate scoate din ele învăţătură şi folos. Dar dacă am vrea să le luăm ca spuse pentru biserică, am face o greşeală îndoită: am răpi bisericii locul ei ceresc şi am pune-o pe un tărâm pământesc; afara de aceasta am răpi poporului Israel partea, pe care i-a hotărât-o Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu sau trupul lui Hristos n-are a face nimic cu rânduielile popoarelor şi cu împărţirea ţinuturilor lor. După gândurile lui Dumnezeu, ea este străină pe pământ. Partea el, nădejdea el, patria ei, moştenirea ei este cerească. Chemarea ei, viaţa ei, ţinta ei şi tot felul ei de a fi sunt de asemenea cereşti, sau cel puţin ar trebui sa fie. Biserica n-are a face cu politica lumii acesteia» Cetăţenia ei este în ceruri, de unde aşteaptă să vina pe Mântuitorul (Filipeni 3). Iar dacă se amestecă în treburile politice ale lumii acesteia, se arata necredincioasă Domnului ei, nevrednică de chemarea şi adevărurile ei călăuzitoare. Cinstea ei înaltă şi sfânta este să fie unita cu Cristosul înviat şi proslăvit. Ea are tot atâtea legături cu sistemele de acuma sau cu mersul istoriei lumii, ca şi Capul el Cristos din ceruri. Însuşi Domnul spune despre ai Săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”.

Lucrul acesta este hotărâtor şi ne arată locul şi drumul nostru pe pământ. „Cum a fost El, aşa suntem şi noi în lume”. Cuvintele acestea cuprind un adevăr îndoit: primirea noastră înaintea lui Dumnezeu şi despărţirea de lume. Noi suntem în lume, dar nu suntem din lume. Trebuie să trecem prin ea ca nişte străini, aşteptând venirea Domnului nostru, răsărirea Luceafărului luminos. Dar nu trebuie să ne amestecăm în treburi politice. Suntem chemaţi şi ni se dă de mai multe ori îndemnul, să ascultăm de „stăpânirile” care sunt, să ne rugăm pentru toţi stăpânitorii, să plătim birul şi să nu rămânem nimănui datori, să fim fără prihană şi curaţi, nişte „copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat”, şi să strălucim „ca nişte lumini în lame. ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2). Din toate acestea putem vedea cât de însemnat este să împărţim cum trebuie Cuvântul adevărului.