„În ziua aceia, Moise a scris cântarea aceasta şi a învăţat pe copiii lui Israel s-o cânte. Domnul a poruncit lui Iosua, fiul lui Nun şi a zis: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în ţara pe cane am jurat că le-o voi da şi Eu însumi voi fi cu tine”. Iosua nu trebuia să-şi piardă nădejdea din pricina necredincioşiei, arătată mai dinainte, a lui Israel. Ca şi marele său înaintaş, el trebuia să fie tare în credinţă şi să dea slavă lui Dumnezeu; bizuindu-se pe braţul Domnului, să meargă înainte cu încredere vie în Dumnezeul legământului. Nu trebuia să se înspăimânte de vrăjmaşii săi, ci sa păstreze încredinţarea dătătoare de îmbărbătare, că Dumnezeul lui Avraam va împlini neapărat făgăduinţa dată şi va proslăvi Numele Său, prin aducerea înapoi şi binecuvântarea veşnică a poporului Său ales, oricât de mult ar fi greşit el în ce priveşte ascultarea şi oricât şi-ar fi atras judecata prin asta.

Toate acestea se arată cu vioiciune şi putere în cântarea lui Moise şi Iosua avea să-şi împlinească slujba, crezând în ele. El nu trebuia să-şi îndrepte privirile asupra căilor lui Israel, ci asupra tăriei legământului încheiat cu Avraam. Datoria lui era să ducă pe Israel, peste Iordan, în partea frumoasă de moştenire hotărâtă lor potrivii plenului lui Dumnezeu. Daca Iosua ar fi privii spre Israel, ar fi trebuit să-şi lase deznădăjduit sabia în teacă. Dar nu: el trebuia să se întărească în Domnul, Dumnezeul său, şi să-şi împlinească slujba în puterea unei credinţa, care aşteaptă, ca şi când ar vedea ce nu se vede. Credinţa „scumpă, care dă slava lui Dumnezeu şi ridică sufletul mai presus de orice greutăţi! Numai ea ne poate face să stăm împotriva greutăţilor şi înrâuririlor vrăjmaşe, care ne înconjoară şi sa ne isprăvim cu bucurie drumul pământesc. „Când va fi lovit atunci cu o mulţime de rele şi necazuri, cântarea aceasta, care nu va fi uitată şi pe care uitarea n-o va şterge din gura urmaşilor, va sta ca martoră împotriva acestui popor. Căci Eu îi cunosc pornirile, care se arată şi azi, înainte chiar ca să-l fi dus în ţara pe care am jurat că i-o voi da. În ziua aceea, Moise a scris cântarea aceasta, şi a învăţat pe copiii lui Israel, s-o cânte. Domnul a poruncit lui Iosua, fiul lui Nun, şi a zis: „Întăreşte-te şi îmbărbătează te, căci iu vei duce pe copiii lui Israel în ţara pe care am jurat că Ie-o voi da; şi Eu însumi voi fi cu tine” După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia, a dat următoarea poruncă Loviţilor, care duceau chivotul legământului Domnului: „Luaţi cartea aceasta a legii, şi puneţi o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta. Căci eu îţi cunosc duhul tău de răzvrătire şi încăpăţânarea ta cea mare. Dacă vă răzvrătiţi voi împotriva Domnului cât trăiesc eu încă în mijlocul vostru, cu cât mai răzvrătiţi veţi fi după moartea mea! Strângeţi înaintea mea pe toţi bătrânii seminţiilor voastre şi pe căpeteniile oştirii voastre; voi spune cuvintele acestea în faţa lor, şi voi lua martor împotriva lor cerul şi pământul. Căci ştiu că după moartea mea vă veţi strica, şi vă veţi abate de la calea pe care v-am arătat-o; şi în cele din urma vă va ajunge nenorocirea, dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului, până acolo încât să L mâniaţi prin lucrul manilor voastre”. Moise a rostit toate cuvintele cântării acesteia, în teta întregii adunări a lui Israel” (versetele 21-30).

Versetele acestea ne aduc aminte de cuvintele de despărţire ale apostolului Pavel către prezbiterii din Efes: „Ştiu bine ca, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula şi din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte, că timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului privitor la harul Său, care vă poate întări sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreuna cu toţi cei sfinţiţi” (Fapt. 20. 29-32).

Omul este acelaşi totdeauna şi în toate locurile. Istoria lui este întinată de la început până la sfârşit. Dar câta mângâiere şi câtă uşurare are inima., când se gândeşte că Dumnezeu rămâne totdeauna acelaşi şi Cuvântul Său „dăinuieşte în veci în ceruri” (Psalm 119. 89). El era ascuns alături de chivotul legământului şi se păstra acolo neatins, cu toate păcatele şi prostiile grozave ale poporului. Adevărul acesta dă totdeauna pace inimii, chiar în faţa greşelilor omeneşti şi în faţa stricăciunii şi căderii a tot ce a fost încredinţat manilor omeneşti” „Cuvântul lui Dumnezeu dăinuieşte în veci”, şi, în timp ce pe deoparte el mărturiseşte cu tărie şi credincioşie împotriva omului, pe de alta dă încredinţarea scumpă şi liniştitoare, că Dumnezeu stă mai presus de toate păcatele şi prostiile oamenilor, că mijloacele Lui sunt nesecate şi că se apropie clipa, când slava Lui va străluci în toată puterea ei şi va umplea tot pământul.