În partea de la urmă a capitolului nostru, vedem pe Moise aducând aminte Israeliţilor ce au făcut cu cei doi împăraţi şi Amoriţilor, şi cum s-a împărţit moştenirea în partea de răsărit a Iordanului, celor două seminţii şi jumătate. E interesant de văzut că nu spune deloc dacă cele două seminţii şi jumătate au avut sau n-au avut dreptate să-şi aleagă locul de şedere în afară de ţara făgăduinţei. Ba, după felul cum e povestită aici istoria aceasta, s-ar părea că seminţiile acestea nu şi-ar fi arătat niciodată o dorinţă în privinţa aceasta.
„Atunci am luat în stăpânire ţara aceasta. Am dat Rubeniţilor şi Gadiţilor ţinutul de la Aroer, care este pe pârâul Arnon, şi jumătatea muntelui Galaad cu cetăţile lui. Am dat la jumătate din seminţia lui Mânase ce mai rămânea din Galaad şi toată împărăţia lui Og din Basan; tot ţinutul Argob, cu tot Basanul, care purta numele de ţara Refaimiţilor. Iair, fiul lui Manase, a luat tot ţinutul Argob până la hotarul Gheşuriţilor şi Maacatiţilor, şi a pus numele lui târgurilor Basanului, numite şi azi târgurile lui Iair. Am dat Galaadul lui Machir. Rubeniţilor şi Gadiţilor le-am dai o parte din Galaad până la pârâul Arnon al cărui mijloc slujeşte ca hotar, şi până la pârâul Iaboc, hotarul copiilor lui Amon, Le-am mai dat câmpia mărginită de Iordan, de la Chineret până la Marea Câmpiei, Marea Sărată, la picioarele muntelui Pisga spre răsărit. În vremea aceea, v-am dat porunca aceasta – Domnul, Dumnezeul vostru, va da în mână ţara aceasta, ca s-o stăpâniţi. Voi toţi, cei buni de lupta, să mergeţi înarmaţi înaintea copiilor lui Israel” (Deuteronom 3:12-18).
În „Gânduri asupra cărţii Numeri”, am stăruit asupra unor fapte în legătură cu aşezarea celor trei seminţii şi jumătate, dincolo de Iordan, şi am arătat că ele n-au fost la înălţimea Israelului lui Dumnezeu prin fapta aceasta. Dar aici în Deuteronom nu se vorbeşte de aşa ceva; pentru că ţinta lui Moise este să pună înaintea întregii adunări nespusa bunătate, iubire şi credincioşie a lui Dumnezeu, nu numai prin faptul că i-a dus prin toate greutăţile şi primejdiile pustiei, ci şi prin faptul că le-a dat aşa biruinţe asupra Amoriţilor şi i-a pus în stăpânirea unor ţinuturi aşa de atrăgătoare şi potrivite pentru ei. Toate acestea arătau ce drept avea Domnul la ascultarea lor din inimă de poruncile Lui, şi aici se vede frumuseţea lăsării la o parte a faptei lui Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, care rămăseseră în afara ţării făgăduinţei. Aceasta este o dovadă a desăvârşirii Scripturii. Ce bucurie pentru inima creştinului sa vadă lucrul acesta! Cuvântul lui Dumnezeu nu are nevoie de apărare. El vorbeşte pentru sine şi îşi dă El singur dovezile. Cel mai bun mijloc de a răspunde necredincioşilor este să credem şi mai mult în Scriptură. Numai Duhul lui Dumnezeu poate face pe cineva să creadă în insuflarea deplină a Scripturii. Dovezile omeneşti pot astupa gura potrivnicilor, dar nu pot atinge inima, nu pot face ca razele descoperirii dumnezeieştii să se coboare în suflet şi să-l mântuiască; aceasta este lucrare dumnezeiască şi, fără ea, toate dovezile din lume lasă sufletul în întuneric şi necredinţă. Dar, când se face lucrarea aceasta, nu e nevoie de mărturia omenească pentru apărarea Bibliei. Dovezile de afară, oricât de interesante, nu pot adăuga nimic la sfânta carte. Ea poartă pecetea dătătorului ei pe fiecare filă şi în fiecare verset. Dar, după cum un orb nu poate vedea lumina soarelui, tot aşa un om neîntors la Dumnezeu nu poate vedea frumuseţea Scripturii.