Inima lui Moise se îngrijeşte cu gingăşie de popor. Pare că nu mai oboseşte, dându-i mereu îndemnuri noi. Ştia el cât de trebuitoare erau. Prevedeau primejdiile care ameninţau poporul şi căuta, ca un păstor credincios, să-i pregătească pentru ceea ce era să Ii se întâmple. Nu poţi citi cele din urma cuvinte ale lui, fără să fii atins de ionul lor măreţ şi mişcător. Ele ne aduc aminte de cuvintele mişcătoare de despărţire, pe care le-a trimes apostolul Pavel prezbiterilor din Efes. Aceşti doi slujitori iubiţi şi cinstiţi ai lui Dumnezeu dau dovadă cât de mult îşi înţelegeau starea lor şi pe a ascultătorilor. Simţeau însemnătatea neobişnuită a lucrurilor de faţă şi nevoia arzătoare ca să se poarte cum trebuie sufletele şi cugetele lor. Aceasta lămureşte străşnicia îndemnurilor lor. Toţi acei ce cunosc starea şi menirea copiilor lui Dumnezeu, într-o lume ca aceea de azi, trebuie să fie stăruitori. 0 înţelegere adevărată dată de Dumnezeu, a acestor lucruri, trebuie să dea o tărie sfântă inimii şi putere şi agerime deosebita” când e vorba de mărturia Domnului.

„Moise s-a dus şi a mai spus următoarele cuvinte întregului Israel: „Astăzi”, le-a zis el, „eu sunt în vârsta de o sută douăzeci de ani: nu voi mai putea merge în fruntea voastră şi Domnul mi-a zis: „Tu să nu treci Iordanul”. Cât de puternic este aici gândul lui Moise la adânca lui bătrâneţe şi la felul în care s-a purtat Dumnezeu cu el! Prin aceasta el voia să dea cuvintelor sale o putere şi o înrâurire şi mai mare. De aceea n-a vorbit de albul părului său şi de pedeapsa lui Dumnezeu, ca să îndrepte luarea aminte a norodului asupra lui, sau asupra împrejurărilor sale, ci numai ca să înrâurească prin orice mijloc asupra celor mai adânci izvoare ale fiinţei lor morale, inima.

„Domnul, Dumnezeul tău, va merge El însuşi înaintea ta, va nimici neamurile acestea dinaintea ta şi vei pune stăpânire pe ele. Iosua va merge înaintea ta, cum a spus Domnul. Domnul va face neamurilor acestora cum i-a făcut lui Sihon şi Og, împăraţii Amoriţilor şi ţării lor, pe care la nimicit. Domnul vi le va da în mână şi le veţi face după poruncile pe care vi le-am dat”. De pe buzele lui Moise nu iese, cu acest prilej, nici o vorbă de plângere, nici o urmă de cârtire. Felul în care vorbeşte despre acela, care avea să-i la locul, nu arată nici o urma de pizmă sau de gelozie. Orice gând iubitor de sine era înăbuşit de ţinta înaltă, de a îmbărbăta poporul, ca să meargă cu pas hotărât pe drumul ascultării, care va fi totdeauna drumul biruinţei, al binecuvântării şi al păcii, „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi deci, căci Domnul, Dumnezeul tău, va merge El însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa”. Aceste cuvinte sunt scumpe şi înviorătoare şi foarte potrivite ca să ridice inima deasupra tuturor înrâuririlor pline de deznădejde. Adevărata taină a puterii de înaintare sta în încredinţarea ca Domnul e de faţă şi în aducerea aminte de căile Lui pline de îndurare din trecut Aceiaşi mână tare, care nimicise pe Sihon şi pe Og dinaintea lui Israel, putea să împrăştie dinaintea lor pe toţi împăraţii Canaanului. Amorţii nu erau mai puţin grozavi decât Canaaniţii, dar Domnul era mai puternic decât toţi. „Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre şi părinţii noştri ne-au povestit lucrurile, pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Cu mâna Ta ai izgonit neamuri, ca să i sădeşti pe ei, ai lovit popoare, ca să-i întinzi pe ei” (Psalm. 44. 1, 2). Ce răspuns la toate greutăţile şi simţirile bolnăvicioase! Ce prostie să masori pe Dumnezeu după dreptarul măsurii şi judecăţii omeneşti! Moise ştia ceva despre străşnicia cârmuirii morale a lui Dumnezeu, când vorbea astfel lui Israel; dar ştia ceva şi despre binecuvântarea de a-L avea ca scut în ziua luptei, un adăpost şi tărie în orice clipă de primejdie şi nevoie. „Moise a chemai pe Iosua, şi i-a zis în faţa întregului Israel: „întăreşte-te şi îmbărbătează-te. Căci tu vei intra cu poporul acesta în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor lor că Ie-o va da, şi tu îi vei pune în stăpânirea ei. Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme, şi nu te înspăimânta” (versetele 7-8).

Iosua era chemat să aibă un loc de frunte în mijlocul adunării şi de aceea avea nevoie de o îmbărbătare deosebita. Dar să băgăm de seamă, că vorbele spuse lui (versetele 7 şi 8) nu cuprindeau alte adevăruri decât cele spuse întregii adunări. Moise îl încredinţează că Dumnezeu şi puterea Lui va fi cu el şi atâta era de ajuns pentru Iosua ca şi pentru mădularul cel mai neînsemnat al adunării. N-are nici o însemnătate felul greutăţilor şi primejdiilor dinaintea noastră. Dumnezeu este deajuns pentru orice împrejurare. Dacă avem numai simţământul stării Lui de faţă şi Cuvântul Său, pentru lucrul la care suntem prinşi, putem să mergem voioşi înainte, cu toate înrâuririle vrăjmaşe şi cu toate greutăţile. „Moise a scris legea aceasta, şi a încredinţai o preoţilor, fiii lui Levi, care duceau chivotul legământului Domnului şi tuturor bătrânilor lui Israel. Moise ie-a dat porunca aceasta: „La fiecare şapte ani, pe vremea anului iertării la sărbătoarea corturilor, când iot Israelul va veni să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El, să citeşti legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să strângi poporul, bărbaţii, femeile, copiii şi străinul, care va fi în cetăţile tale, ca să audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Pentru ca şi copiii lor, care n-o vor cunoaşte, s-o audă şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, în tot timpul cât veţi trăi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul” (versetele 9-13).

În versetele acestea sunt două lucruri, care cer deosebita noastră luare aminte şi anume întâi faptul, ce Dumnezeu dă cea mai mare însemnătate adunărilor publice ale poporului Său, care aveau rostul să-i dea prilej sa audă Cuvântul lui Dumnezeu. întreg Israelul, cu bărbaţi, femei şi copii, cu străinul din mijlocul lor, era îndemnat să se adune, pentru ca toţi să înveţe voia Lui sfântă şi datoriile lor. Fiecare mădular al adunării trebuia să vină în atingere personală cu voia descoperita a Domnului, pentru ca fiecare să-şi cunoască marea sa răspundere.

Al doilea lucru însemnat este că şi copiii trebuiau adunaţi înaintea Domnului, ca să audă Cuvântul Lui. Amândouă aceste lucruri sunt pline de învăţătură pentru toate mădularele bisericii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât tocmai în privinţa aceasta se simt în zilele noastre lipsuri mari. S-ar putea deseori că Cuvântul lui Dumnezeu n-are destulă putere de atragere, ca să ne poată aduna la un loc. De multe ori avem dorinţe nesănătoase după alte lucruri. Se crede că trebuiesc: vorbire omenească, muzică şi fot felul de lucruri care înrâuresc asupra simţirilor religioase, ca să adune pe oameni. Orice, afară de Cuvântul scump al lui Dumnezeu.

Poate că se va răspunde, că între noi şi Israel este o deosebire mare, deoarece fiecare din noi are Cuvântul lui Dumnezeu în casa lui şi-l poate citi; de aceea nu se mai simte atâta nevoie de citire şi cercetare publică a Cuvântului ca atunci. Dar un astfel de răspuns, privit în lumina adevărului, nu stă în picioare. Toţi aceia, ceri preţuiesc şi iubesc personal Cuvântul lui Dumnezeu şi-l citesc şi-l cercetează în cercul familiei lor, vor avea mare plăcere şi pentru cercetarea Lui în public. Unii ca aceştia socotesc o cinste deosebită să se adune împreună cu alţii în jurul Sfintei Scripturi, ca să scoată din ea, izvorul de apă vie, binecuvântare şi înviorare pentru toţi.

Dar trebuie să recunoaştem cu părere de rău, că Cuvântul lui Dumnezeu nu mal este atât de preţuit şi de iubit nici în cercul casnic şi nici în adunări, cum ar trebui. În timp ce acasă citim cu nesaţ gazete şi altele de acestea, în adunări lumea vrea muzică şi cântare şi slujbe mari. Puţini sunt aceia, cărora le plac adunările, în care nu se face alia decât se cercetează Sfânta Scriptura. Dorinţa de aţâţare a. simţirilor religioase creşte din ce în ce, pe când acea de cercetare liniştită a Sfintei Scripturi scade.

Slavă Domnului, că mai sunt încă pe ici şi colo din aceia care iubesc cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, şi se bucură să se adune împrejurul Lui, ca să cerceteze adevărurile Lui scumpe. Domnul să înmulţească numărul lor. Şi noi să fim, până la sfârşit, din numărul lor!