Deuteronom 3:1-11 (C. H. Mackintosh)

„Ne-am întors, şi ne-am suit pe drumul care duce la Basan. Og, împăratul Basanului, ne-a ieşit înainte, cu tot poporul lui, ca să lupte împotriva noastră la Edrei. Domnul mi-a zis: „Nu te teme de el; căci îl dau în mâinile tale, pe el şi tot poporul lui, şi ţara lui; să te porţi cu el cum te-ai purtat cu Sihon, împăratul Amoriţilor, care locuia la Hesbon”. Şi Domnul, Dumnezeul nostru, a mai dat în mâinile noastre şi pe Og, împăratul Basanului, cu tot poporul lui; l-am bătut şi n-am lăsat să scape nici unul din oamenii lui. Le-am luat atunci toate cetăţile, şi n-a fost una care să nu cadă în stăpânirea noastră; şase zeci de cetăţi, tot ţinutul Argob, împărăţia lui Og din Basan. Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi zăvoare, afară de cetăţile fără ziduri care erau foarte multe la număr. Le-am nimicit cu desăvârşire, cum făcusem cu Sihon, împăratul Hesbonului; am nimicit cu desăvârşire toate cetăţile împreună cu bărbaţii, femeile şi pruncii. Iar toate vitele şi prada din cetăţi le-am luat pentru noi” (Deuteronom 3:1-7).

Îndrumările dumnezeieşti, date cu privire la împăratul Basanului, sunt la fel cu cele date pentru împăratul Amoriţilor. Ca să le înţelegem pe amândouă, trebuie să le privim numai în lumina cârmuirii morale a lui Dumnezeu – un lucru însemnat dar puţin înţeles, deşi este atât de interesant şi de însemnat. Trebuie să facem bine deosebire între har şi cârmuire. Dacă privim pe Dumnezeu ca Stăpânilor şi cârmuitor, îl vedem desfăşurându-şi puterea pe calea dreptăţii: El pedepseşte pe răufăcători, îşi varsă mânia asupra vrăjmaşilor Săi, răstoarnă împărăţii şi aşează scaune dă domnie, dărâmă cetăţi şi spulberă neamuri, noroade şi seminţii. El porunceşte poporului Său să treacă prin ascuţişul săbiei bărbaţi, femei şi copilaşi, să le ardă casele şi să le dărâme oraşele.

În acelaşi timp însă auzim din gura Lui cuvintele ciudate: „Fiul omului”. Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi-a pus oastea să facă o slujbă grea împotriva Tirului. Toate capetele au ajuns pleşuve, toţi umerii sunt jupuiţi şi n-a luat de la Tir nici o plată, nici el, nici oastea lui, pentru slujba pe care a făcut-o împotriva lui. De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, că dau lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, ţara Egiptului; el îi va ridica bogăţiile, o va prăda şi o va jefui, aceasta va fi plata oastei lui! Ca plată pentru slujba făcuta împotriva Tirului, îi dau ţara Egiptului, căci pentru Mine s-au ostenit, zice Domnul Dumnezeu” (Ezechiel 29:18-20).

Acesta este un loc minunat din Scriptură. El ne pune în faţa ochilor un adevăr care se întâlneşte prin toate scrierile vechiului Testament şi asupra căruia trebuie să ne îndreptăm toata luarea aminte. Oriunde vom cerceta, în cele 5 cărţi ale lui Moise, sau în scrierile istorice, în psalmi sau în proroci, în toate locurile vom vedea cum Duhul Sfânt însemnează cele mai mici amănunte ale lucrărilor lui Dumnezeu, ca Stăpânitor şi Cârmuitor. În zilele lui Noe potopul a nimicit tot pământul şi pe toţi locuitorii lui, în afară de opt suflete. Bărbaţi, femei, copii, vite, păsări şi dobitoace târâtoare, tot a fost îngropat în valurile judecăţii drepte a lui Dumnezeu.

Pe urmă vedem cum, în zilele lui Lot, au fost nimicite cu desăvârşire, în câteva ceasuri, oraşele văii Sidim, cu bărbaţi, femei şi copii. Ele au fost răsturnate de mâna Dumnezeului atotputernic, şi îngropate în apele întunecate ale Mării Moarte. Însuşi Dumnezeu a fost Acela care a osândit la distrugere, şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească drept pildă celor ce vor trăi în nelegiuire.

Dacă cercetăm mai departe în istoria insuflată, găsim şapte popoare cananite, date cu bărbaţi, femei, şi copii în mâna copiilor lui Israel, care aveau să împlinească asupra lor o judecată fără cruţare. Tot ce avea viaţă trebuia să moară.

Nu ne-ar ajunge vremea să înşirăm toate locurile care ne pun în faţa ochilor căile straşnice ale stăpânirii cârmuitoare a lui Dumnezeu. Ele încep cu Geneza şi se isprăvesc cu Apocalipsa. Încep cu potopul şi se isprăvesc cu arderea lumii de astăzi. Întrebarea care se pune, deci, este: Suntem noi îndreptăţiţi să lămurim sau să judecăm aceste căi de cârmuire ale lui Dumnezeu? Suntem noi în stare să dezlegăm tainele adânci şi înalte ale harului divin? Suntem noi în stare şi chemaţi să arătăm de ce acei copilaşi slabi au căzut sub judecata părinţilor lor vinovaţi? Necredinţa poate să judece aceste lucruri sau să găsească în ele un prilej de poticnire, dar credinciosul, care citeşte cu adevărat respect Sfânta Scriptură, şi, care se pleacă în faţa Cuvântului, va întâmpina toate cu întrebarea: „Oare judecătorul pământului întreg nu va face dreptate?”

Aceasta este singura cale bună de a răspunde la astfel de întrebări. Dacă omul e în stare să hotărască, în căile de stăpânire ale lui Dumnezeu, ce e vrednic de El şi ce nu, atunci am pierdut de fapt gândul adevărat despre Dumnezeu şi diavolul a câştigat. Căci el doreşte să ne depărteze inima de Dumnezeu şi pentru aceasta amăgeşte pe oameni să pună întrebări şi să-şi bată capul cu lucruri care întrec puterea lor de pricepere, după cum cerul întrece pământul. Putem noi să pricepem pe Dumnezeu? Dacă am fi în stare, noi înşine am fi Dumnezeu.

Toţi acei oameni, care îndrăznesc să pună în cumpănă hotărârile şi lucrările Dumnezeului Atotputernic şi a Stăpânitorului înţelept al lumii, vor trebui să-şi recunoască, mai curând sau mai târziu, rătăcirea grozavă. Tuturor acestor oameni, care întreabă şi cercetează, le-am pune întrebarea apostolului: „Dar mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceiaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocara? (Romani 9:20-21).

Cât de lămurit şi totuşi cât de puternic! Dacă un olar are putere asupra unui bulgare de lut, pe care-l are în mână, fapt pe care nimeni nu-l poate tăgădui, cu cât mai mult are putere asupra creaţie Acela care le-a făcut pe toate. Oamenii pot să-şi tot bată capul cu întrebările: De ce a îngăduit Dumnezeu să intre păcatul în om? De ce n-a nimicit pe Satana şi pe îngerii săi dintr-o dată? De ce a îngăduit şarpelui sa ispitească pe Eva? De ce nu i-a oprit mâna, când a întins-o după rodul oprit? etc. Însă la toate întrebările acestea nu este decât un singur răspuns: „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Nu este de mirare că un biet vierme pământesc îndrăzneşte să judece lucrările şi căile adânci ale Dumnezeului celui veşnic? Ce prostie şi îngâmfare pentru o făptură, a cărei minte e întunecată ce păcat, să hotărască ce şi cum ar fi trebuit să lucreze Dumnezeu într-o împrejurare sau alta. Ce trist, însă, că mulţi dintre cei care luptă acum împotriva lui Dumnezeu cu dibăcie, îşi vor recunoaşte rătăcirea lor nenorocită abia atunci când va fi prea târziu ca s-o îndrepte. Dar mai sunt unii, care deşi nu suni la fel cu necredincioşii, sunt totuşi neliniştiţi de îndoieli şi îngrijorări cu privire la unele căi de stăpânire şi cârmuire ale lui Dumnezeu, aşa de pilda cu privire la osânda veşnică. (1. Deoarece sunt mulţi din aceia, care sunt neliniştiţi în privinţa acestei întrebări, va fi bine dacă vom sta de vorbă mai amănunţit asupra ei. Sunt trei puncte care, bine cântărite, pot să întărească pe orice creştin în privinţa acestei învăţături.

1) Cuvântul „neîncetat”, sau veşnicie, se întâlneşte în Noul Testament de şaptezeci de ori. El este întrebuinţat în legătură cu „viaţa” pe care o au credincioşii, cu „locuinţele” în care vor fi primiţi, şi cu starea de care se vor bucura. El se găseşte în legătură cu „Dumnezeu”, cu „fericirea al cărei izvor este Domnul Isus, cu „mântuirea” pe care a dobândit-o El pentru noi şi, în sfârşit, cu Duhul. Printre cele şaptezeci de locuri sunt şapte, în care acelaşi cuvânt (aionios) este întrebuinţat cu privire la „pedeapsa” celor nelegiuiţi, cu privire la „judecata” care va veni asupra lor şi cu privire la „focul”, care-i va mistui.

Cine are dreptul să despartă aceste şapte locuri şi să spună că, în ele, cuvântul „aionios” nu este întrebuinţat în înţelesul de „veşnic”, pe când, în celelalte şaizeci şi trei e întrebuinţat în acest înţeles? O astfel de pretenţie n-are nici un temei. Dacă Duhul Sfânt ar fi întrebuinţat, acolo unde vorbeşte de judecata celor nelegiuiţi, un alt cuvânt decât cel din celelalte locuri, am avea pricină să cercetăm acest fapt. Dar El întrebuinţează în toate locurile numai acest cuvânt, aşa că, dacă spunem că nu este osândă veşnică, spunem în acelaşi timp că nu-i nici viaţă veşnică, nici slavă veşnică, nici Duh veşnic, nici Dumnezeu veşnic şi, în sfârşit nu-i nimic veşnic. Dacă pedeapsa nu este veşnică, nu-i nimic veşnic. A zguduii această stâncă înseamnă a te atinge de toată descoperirea lui Dumnezeu.

2) A doua dovadă ne-o dă adevărul despre nemurirea sufletului. În Geneza 2 citim: „Domnul, Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Numai locul acesta întăreşte faptul că omul are un suflet nemuritor. Căderea în păcat n-a schimbat nimic din acest lucru. Sufletul trebuie să trăiască veşnic, fie el căzut sau nu, vinovat sau nevinovat, întors sau neîntors la Dumnezeu.

Întrebarea este: „Unde va trăi el?” Dumnezeu nu poate suferi lângă Sine păcatul. „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi, că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13). Dacă, deci, un om moare neîntors la Dumnezeu, fără iertarea păcatelor, de bună seamă că nu poate ajunge acolo unde este Dumnezeu. Ba el nici nu va dori să ajungă acolo. Pentru el nu mai este decât veşnicia, fără capăt, în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.

3) Noi credem că adevărul despre osânda veşnică stă în legătură de-a dreptul cu însuşirea nemărginită a lucrării de mântuire a Domnului nostru Isus Cristos. Dacă nimic alta nu ne scăpa de urmările păcatului, decât o jertfă cu putere veşnică, atunci şi urmările păcatului sunt tot veşnice. Această dovadă poate să pară multora puţin însemnată, însă pentru noi ea are o putere foarte mare. Noi trebuie să măsurăm păcatul şi urmările lui, nu cu măsura simţirii omeneşti sau a minţii omeneşti, ci numai cu măsura crucii lui Cristos.)

Pe unii ca aceştia i-am sfătui să cerceteze Psalmul 131, care este scurt, dar frumos. „O, Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari. Dimpotrivă, sufletul îmi este liniştit şi potolit, ca un copil înţărcat, care stă lângă mama sa; da, sufletul meu este ca un copil înţărcat”. Cam în acelaşi fel vorbeşte şi Pavel către Corinteni: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu, ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile mintii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor. 10:3-5).

Filozoful, învăţatul şi cugetătorul adânc, zâmbeşte când aude lucrurile acestea, însă, pentru un ucenic predat lui Isus, are puţină însemnătate. Acelaşi apostol isprăveşte, foarte repede, şi cu înţelepciunea şi învăţătura lumii acesteia: „Nimeni să nu se înşela. Daca cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte” (1 Cor. 3:18-20).

Iar în alt loc zice: „Căci este scris: Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea veacului acestuia? Căci întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în Înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1. Cor. 1:19-21).

Aici e taina cea mare. Omul trebuie sa recunoască singur că, toată înţelepciunea lumii este prostie. Un adevăr umilitor, dar mântuitor! Umilitor, pentru că pune pe om la locul său adevărat, mântuitor, ba chiar scump, pentru că pune în locul ei înţelepciunea lui Dumnezeu. Se vorbeşte mult despre ştiinţă, filozofie şi învăţătura. Dar n-a făcut oare Dumnezeu înţelepciunea lumii o nebunie? (Trebuie să facem deosebire între orice ştiinţă adevărată şi între aşa numita ştiinţă mincinoasă; între faptele pe care ştiinţa le scoate la iveală şi între încheierile învăţaţilor. Faptele sunt ce a făcut şi ceea ce face Dumnezeu. Dar dacă omul se apucă sa scoată din aceste fapte încheierile lui, cade în cele mai mari rătăciri. Totuşi, e mângâietor faptul că sunt unii filozofi şi bărbaţi de ştiinţă dau lui Dumnezeu locul ce i se cuvine, şi-l iubesc cinstit pe Domnul nostru Isus Cristos.)

„Lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea Lui”. Ce a făcut filozofia vestită a Greciei pentru urmaşii ei? A făcut din ei nişte închinători neştiutori ai unui „Dumnezeu necunoscut”. Cele scrise pe templul lor vestea lumii întregi lipsa de cunoştinţă şi ruşinea lor. Şi nu ne putem noi, oare, întreba, pe drept cuvânt, dacă filozofia a adus pentru creştinism ceva mai bun decât odinioară pentru Grecia? A înlesnit ea cunoaşterea Dumnezeului adevărat? Milioane de creştini mărturisitori nu ştiu astăzi mai mult despre Dumnezeul adevărat decât filozofii aceia, care s-au întâlnit la Atena cu Pavel.

Cum putem cunoaşte pe Dumnezeu? „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Aici avem un răspuns dumnezeiesc, lămurit şi hotărât. Isus este Acela care descopere pe Dumnezeu sufletului şi pe Tatăl inimii. Nu avem nevoie să mergem la făptură, ca să învăţăm cine este Dumnezeu, deşi cunoaştem în făptură puterea, înţelepciunea şi bunătatea Lui. Nu avem nevoie să mergem la lege, deşi cunoaştem în ea tainele adânci ale stăpânirii şi cârmuirii Lui. Nu; dacă dorim să ştim cine şi ce este Dumnezeu, trebuie sa privim în faţa lui Isus Cristos, Fiul singur născut, care era în sânul Tatălui, înainte de punerea temeliilor lumii, ca plăcerea Sa veşnică, ţinta pornirilor Sale şi miezul tuturor planurilor Sale. Despărţiţi de Isus nu putem avea nici cea mai slabă cunoştinţă despre ce este Dumnezeu. „Căci în El locuieşte plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2. 9). „Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2 Cor. 4:6).

Da, noi putem privi, prin credinţă, faţa Domnului Isus; îi putem urmări cărarea minunată pe pământ; putem vedea umblând şi făcând bine şi vindecând pe cei apăsaţi de Satana; putem urmări cuvintele, faptele, căile Lui; îl putem vedea vindecând pe bolnavi, curăţind pe leproşi, deschizând ochii orbilor, destupând urechile surzilor, făcând pe ologi să umble, înviind morţii, uscând lacrimile văduvei, hrănind pe cei flămânzi, legând inimile zdrobite, alinând orice durere omeneasca, răspunzând oricărei nevoi, înlăturând orice frică, şi făcând toate acestea, cu un aşa har şi cu aşa dulceaţă, încât să facă pe fiecare să simtă, în adâncul sufletului, că era cea mai mare plăcere a acelei inimi iubitoare să-i facă bine.

În toate, El descoperea oamenilor pe Dumnezeu; aşa că dacă vrem să ştim ce este Dumnezeu, n-avem decât să privim la Isus. Când a zis Filip: „Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns”, răspunsul Lui a fost: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe”? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: „Arată ne pe Tatăl?” Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl e în Mine? Cvintele pe care le vorbesc, nu le spun de la Mine, ci Tatăl care locuieşte în Mine, face lucrările. Crede că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine, sau credeţi Mă pentru lucrările acestea”.

Iată adevărata odihnă pentru inimă. Noi cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Cristos, pe care L-a trimis El, şi aceasta este viaţa veşnică. Noi îl cunoaştem drept Dumnezeu şi Tatăl nostru, şi pe Cristos ca pe Domnul şi Mântuitorul nostru personal, care ne iubeşte; ne putem desfăta în El, putem umbla cu El, ne putem bizui pe El, ne putem încrede în El, ne putem ţinea de El toata ziua; ne putem găsi hrana şi băutura în facerea voii Lui, în lucrul pentru El şi în slava Lui. Cititorule, cunoşti tu aceste lucruri pentru tine însuţi?