Deuteronom 29:19-29 (C. H. Mackintosh)

Cuvintele următoare ne arata sfârşitul aceluia, care pricinuieşte încolţirea unei rădăcini amare. „Nimeni, după ce a auzit cuvintele legământului acestuia încheiat cu jurământ, să nu se laude în inima lui şi să zică: „Voi avea pacea, chiar dacă aş urma după pornirile inimii mele şi chiar dacă aş adăuga beţia la sete” (versetul 19). Ce amăgire primejdioasă! A striga pace, pace, când nu-i pace, ci dimpotrivă, ameninţă mânia şi judecata în locul păcii pe care şi-o închipuia. „Pe acela Domnul nu-l va ierta. Ci atunci mânia şi gelozia Domnului se vor aprinde împotriva omului aceluia, toate blestemele scrise în cartea aceasta vor veni peste el, şi Domnul îi va şterge numele de sub ceruri” (versetul 20). Ce ameninţare grozavă pentru toţi aceia care sunt o rădăcină amară în mijlocul poporului lui Dumnezeu precum şi pentru toţi aceia, care îi ajută în lucrările lor urâte! „Domnul îl va despărţi, spre pieirea lui, din toate seminţiile lui Israel şi-i va face după toate blestemele legământului scris în această carte a legii. Vârsta de oameni care va veni, copiii voştri care se vor naşte după voi şi străinul care va veni dintr-o ţară depărtată, la vederea urgiilor şi bolilor cu care va lovi Domnul ţara aceasta, la vederea pucioasei, sării, şi arderii întregului ţinut, unde nu va fi nici sămânţă, nici rod, nici o iarbă care să crească, întocmai ca la surparea Sodomei, Gomorei, Admei şi Teboimului, pe care le-a nimicit Domnul, în mânia şi urgia Lui, toate neamurile vor zice: „Pentru ce a făcut Domnul astfel ţării acesteia? Pentru ce această mânie aprinsă, această mare urgie?” Şi li se va răspunde: „Pentru că au părăsit legământul încheiat cu ei de Domnul, Dumnezeul părinţilor lor când i-a scos din ţara Egiptului; pentru că s-au dus să slujească altor dumnezei şi să se închine înaintea lor, dumnezei pe care ei nu-i cunoşteau şi pe care nu li-i dăduse Domnul. De aceea S-a aprins Domnul de mânie împotriva acestei ţări, şi a adus peste ea toate blestemele scrise în cartea aceasta. Domnul i-a smuls din ţara lor cu mânie, cu urgie, cu o mare iuţime, şi i-a aruncat într-o altă ţară, cum se vede azi” (verset 21-28).

Toate cuvintele acestea ne vorbesc cu putere şi sunt foarte însemnate. Ele sunt o lămurire puternică a cuvintelor apostolului: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”. „Căci Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor” (Evrei 10:31; 12: 29). Iată îndemnuri pentru biserica mărturisitoare. Câte lucruri nu poate să înveţe ea din căile lui Dumnezeu cu poporul Său Israel! Lucrul acesta îl vedem limpede din Romani 11, unde apostolul se îndreaptă către creştini, îndemnându-i sa vegheze, după ce a vorbit despre ramurile necredincioase ale măslinului. „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu” (Romani 11:17-22).

Dacă citim istoria bisericii în lumina Sfintei Scripturi, vedem, la cea dintâi privire, că biserica n-a rămas în „bunătatea Iui Dumnezeu”. Ea s-a îndepărtai şi nu poate să se aştepte la altceva, decât la mânia lui Dumnezeu. Cât priveşte însă aşa zişii creştinătatea mare de nume, ea va fi „vărsată”, „tăiată” şi va cădea prada unor rătăciri mari, „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2Tesaloniceni 2:11-12). Ce cuvinte groaznice! De ar răsuna ele în mii de urechi ale acelora, care mor zi cu zi, săptămâna cu săptămână şi an cu an, mulţumindu-se să fie creştini doar cu numele, mulţămindu-se cu o înfăţişare de iubire de Dumnezeu, şi lepădând în acelaşi timp ceea ce face puterea ei şi iubind mai mult plăcerea decât pe Dumnezeu. Ce groaznic ne înfăţişează cuvintele acestea aşa numitele popoare creştine! Cât de grozavă este starea şi soarta de la sfârşit a milioanelor de oameni, care alunecă spre prăpastie, mânaţi de pofta oarbă şi nepăsătoare a plăcerilor, alergând spre o nădejde falsă.

Înainte de a încheia această parte, trebuie să ne mai aruncăm o privire asupra versetului de la urmă al capitolului nostru, care se înţelege şi se întrebuinţează de multe ori greşit. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia” (versetul 29). Locul acesta s-a întrebuinţat de multe ori pentru împiedecarea înaintării sufletelor în cunoaşterea lucrurilor „adânci ale lui Dumnezeu”. Dar înţelesul lui este acesta: „Lucrurile descoperite” sunt tot ce am cercetat în capitolul dinainte al cărţii acesteia, pe când „lucrurile ascunse” privesc mijloacele harului, pe care Dumnezeu le-a păstrat ca să le descopere pentru poporul Sau, când va fi greşit cu desăvârşire în „împlinirea tuturor cuvintelor legii acesteia”. „Lucrurile descoperite” sunt ce ar fi trebuit să facă Israel, dar n-a făcut; iar „lucrurile ascunse” sunt ce vrea să facă Dumnezeu, cu toate că Israel a greşit în chip trist şi ruşinos. Ele sunt arătate în capitolele următoare. Acestea suni hotărârile harului dumnezeiesc şi măsurile luate de mila nemărginita a lui Dumnezeu şi se vor desfăşura când Israel îşi va recunoaşte greşeala deplină faţa de amândouă legămintele (cel din ţara Moabului şi de pe muntele Horeb).

Locul acesta, când e bine înţeles, ne îmbărbătează să cercetăm lucrurile, care erau ascunse pentru Israel în şesurile Moabului, dar care ni s-au descoperit limpede şi pe deplin, pentru folosul, mângâierea şi zidirea noastră. Duhul Sfânt s-a pogorât în ziua Rusaliilor, ca sa călăuzească pe ucenici în tot adevărul. Sfânta Scriptură este desăvârşită şi planurile şi hotărârile lui Dumnezeu au fost descoperite în întregime. Taina bisericii încheie tot şirul adevărurilor dumnezeieşti. Apostolul Ioan putea să spună tuturor copiilor lui Dumnezeu: „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui ce este sfânt şi ştiţi orice lucru”

1Corinteni 2:9 este iarăşi un loc din Scriptură întrebuinţat greşit. „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”. Aici de obicei oamenii se opresc şi trag încheierea că nu putem cunoaşte lucrurile minunate pe care ni le-a pregătit Dumnezeu. Dar versetul următor dovedeşte cât de greşită e o asemenea încheiere. „Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:10-12). Aşa că, locul acesta ca şi Deuteronomul 29:29 ne învaţă tocmai dimpotrivă. Ce însemnat este să citim versetele în legătura lor din Biblie! Stăruim asupra acestor lucruri, fiindcă mulţi copii ai lui Dumnezeu sunt împiedecaţi să înainteze în cunoaşterea lucrărilor dumnezeieşti. Vrăjmaşul caută totdeauna să-i ţină în întuneric, când ei ar trebui să umble în lumina deplina a descoperirii dumnezeieşti. El caută să-i ţină în starea de prunci, care se hrănesc cu lapte, când ei ar trebui să fie „oameni mari”, hrănindu-se cu „mâncarea tare” pusă la îndemâna Bisericii lui Dumnezeu. Cât de puţin ne dăm seama că Duhul lui Dumnezeu este mâhnit şi Cristos este necinstit prin faptul acesta.

Cât de puţini dintre noi cunosc „lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său!” Ce ştearsă epistolă a lui Cristos suntem noi, cititorule! Gândeşte-te bine la aceste lucruri înaintea lui Dumnezeu! Să cercetăm rădăcina răului, s-o judecam, s-o punem deoparte şi să arătam cine şi ai cui suntem.