Deuteronom 28:13 (C. H. Mackintosh)

Înainte de a încheia aceasta parte, am vrea să mai îndreptăm luarea aminte a cititorului asupra unul punct foarte însemnat, în legătură cu versetul 13 al capitolului nostru. „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta poruncile Domnului, Dumnezeului iau, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini” (Deuteronom 28:13).

Fără îndoială că aceste vorbe privesc pe Israel ca popor. Israel este hotărât să fie capul tuturor neamurilor pământului. Acesta este planul neschimbat şi veşnic al lui Dumnezeu. Chiar dacă poporul este acuma căzut şi împrăştiat, chiar dacă pare că s-a pierdut printre neamuri, chiar dacă suferă încă urmările groaznice ale neascultării sale şi dacă doarme în ţărâna pământului, cum citim în Daniel 12, totuşi el se va trezi ca neam şi va avea o slavă mai mare decât a lui Solomon.

Toate acestea sunt întărite de o mulţime de locuri din cărţile lui Moise, din Psalmi, Prooroci şi din Noul Testament. Iar dacă privim istoria lui Israel, vom găsi câteva pilde de persoane, care, prin harul lui Dumnezeu, au fost în stare să-şi însuşească acea făgăduinţă scumpă din versetul 13 şi anume în vremurile cele mai întunecate şi mai apăsate, când Israel era coadă şi nu cap. Aceste pilde ne pun totodată înainte un adevăr foarte însemnat şi practic.

Să ne îndreptam puţin la cartea atât de puţin înţeleasă şi preţuită, dar interesantă, a Esterei, carte, care umple un loc deosebit şi cuprinde pentru noi o învăţătură, pe care poate ca n-o găsim în nici o altă carte. Ea face parte dintr-o vreme, când Israel adevărat că nu era capul, ci coada. Totuşi ea ne arată pilda ziditoare şi înviorătoare a unui copil al lui Avraam, care, prin purtarea sa, şi-a dobândit locul cel mai înalt şi o biruinţă strălucită asupra celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lui Israel.

În zilele Esterei starea lui Israel a fost aşa că Dumnezeu nu putea să mai recunoască în faţa lumii pe poporul Său. De aceea numele poporului nu se pomeneşte nici măcar odată în întreaga carte. Neamurile sau păgânii stăpâneau peste Israel şi legătura dintre Dumnezeu şi Israel nu mai putea fi recunoscută în faţa lumii. Dar inima lui Dumnezeu nu putea să uite niciodată pe poporul Sau şi putem sa adăugăm că inima unui israelit credincios nu putea să uite nici pe Dumnezeu şi nici legea Lui. Iată două fapte, cari sunt semnul deosebit al acestei cărţi. Dumnezeu lucra pentru Israel, ca să zicem aşa, pe ascuns, şi Mardoheu lucra pentru Dumnezeu slobod şi pe faţă. Mai este vrednic de luat aminte faptul, că nici cel mai bun prieten al lui Israel şi nici cel mai rău vrăjmaş nu e pomenit în aceasta carte decât o dată şi totuşi întreaga carie este plina cu faptele amândurora. Pe când pe deoparte degetul lui Dumnezeu se arata în chip minunat în tot şirul de întâmplări, se arată pe de altă parte şi vrăjmăşia amară a lui Amalec prin sfatul grozav al mândrului Agaghitean.

Cât de scumpă şi cât de însemnată este credincioşia personală într-o clipă, când totul e în cădere şi în dărâmături! Mardoheu a stat cu tărie de partea adevărului lui Dumnezeu şi n-a vrut cu nici-un chip să recunoască pe Amalec. El a căutat să scape viata lui Ahaşveroş şi s-a plecat în faţa stăpânirii împăratului păgân, ca înfăţişător al puterii lui Dumnezeu, dar nu vroia să se plece în faţa lui Haman. Purtarea lui a fost călăuzită şi îndreptăţită de Cuvântul lui Dumnezeu, căci în Deuteronom 25:17-19 citim: „Adu-fi aminte de ce v-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea noastră din Egipt, cum te-a întâlnit pe drum, şi, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri. Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara, în care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta”.

Era destul de limpede pentru o ureche tăiată împrejur şi pentru o inima ascultătoare. Tot atât de limpede este vorbirea din Exod 17:14-16 „Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri, Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu”. El a zis: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam”.

Locurile acestea arată dreptatea purtării lui Mardoheu faţă de Agaghitean. Putea oare un israelit credincios să se plece în faţa mădularului unei case, cu care se războia Dumnezeu? Cu neputinţă! El putea să se întristeze şi să plângă pentru poporul său şi sa postească în sac şi cu cenuşă pe cap, dar nu putea şi nu trebuia să se plece înaintea unuia din neamul lui Amalec. E drept că în felul acesta putea fi învinuit că e mândru şi încăpăţânat, dar de aceasta nu-i păsa. S-ar fi părut poate o nebunie să nu dea cinstea cuvenită celui mai înalt slujbaş din împărăţie, dar acest slujbaş era din neamul lui Amalec; şi atâta era de ajuns pentru Mardoheu. Nebunia lui părută era ascultare, şi tocmai acest fapt face istoria aceasta atât de interesantă şi însemnată pentru noi. Lui Mardoheu îi era de ajuns Cuvântul Domnului: „Adu-ţi aminte de ce ţi-a făcut Amalec…. să nu uiţi lucrul acesta”. Câtă vreme avea putere acest cuvânt? „Din neam în neam”. Răzbunarea lui Israel împotriva lui Amalec n-avea să înceteze, decât atunci când numele şi pomenirea lui va fi ştearsă de sub ceruri. Cum putea dar un israelit credincios sa se plece înaintea unuia din neamul lui Amalec? Cu neputinţă. Ar fi putut s-o facă Iosua? Nu. A făcut-u Samuel? Nu. „Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi, înaintea Domnului, la Ghilgal”. Aşadar nici Mardoheu nu se putea pleca înaintea lui, chiar dacă vedea ridicată o spânzurătoare pentru sine. Puteau să-l spânzure, dar nu-i puteau face niciodată să se plece înaintea lui Amalec. Şi care a fost urmarea? O biruinţă minunată. Fiind cel mai aproape de scaunul de domnie, Amalec se încălzea la razele bunăvoinţei împăratului. Lăudându-se cu bogăţiile, cu averile şi cu mărirea sa, era gata să strivească sămânţa lui Avraam. Bietul Mardoheu era însă la pământ, în sac şi cu cenuşă pe cap. Ce putea sa facă? Nimic alta decât să asculte de Dumnezeu. El n-avea nici sabie şi nici suliţă, dar avea în schimb Cuvântul lui Dumnezeu şi numai ascultând de acest Cuvânt, a câştigat împotriva lui Amalec o biruinţă, care în felul ei era tot atât de hotărâtoare şi strălucită, ca şi biruinţa lui Iosua din Exod 17, o biruinţă, pe care Saul, la vremea sa, n-a fost în stare s-o câştige, deşi avea la îndemână ostile celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, Haman avea de gând să spânzure pe Mardoheu, dar în schimb a fost silit să poarte pe Israelitul urât în strălucire şi mărire împărătească pe uliţe, ca o slugă de rând. „Şi Haman a răspuns împăratului: „Omului pe care vrea împăratul să-l cinstească, trebuie să i se aducă haina împărătească, aceea cu care se îmbracă împăratul, şi calul pe care călăreşte împăratul, şi să i se pună cununa împărătească pe cap. Să se dea haina şi calul uneia din căpeteniile de seamă ale împăratului, apoi să îmbrace cu haina pe omul acela pe care vrea să-l cinstească împăratul, să-l plimbe calare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi să strige înaintea lui: „Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!” împăratul a zis lui Haman: „Ia îndată haina şi calul, cum ai zis, şi fă aşa iudeului Mardoheu, care şade la poarta împăratului. Nu lăsa nefăcut nimic din ce ai spus”. Şi Haman a luat haina şi calul, a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare pe cal prin locul deschis al cetăţii, şi a strigat înaintea lui:.Aşa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!” Mardoheu s-a întors la poarta împăratului, şi Haman s-a dus în grabă acasă, mâhnit şi cu capul acoperit” ( Estera 6:7-12).

De bună-seamă că aici Israel a fost cap şi Amalec coadă, nu Israel ca popor întreg, ci în persoana lui Mardoheu. Dar acesta nu era decât începutul înfrângerii lui Amalec şi a ridicării lui Israel. Haman a fost spânzurat pe aceiaşi frânghie, pe care o pregătise pentru Mardoheu. Mardoheu a ieşit de la împărat cu o haina împărătească albastră şi albă, cu o mare cununa de aur, şi cu o mantie de în subţire şi de purpură. Cetatea Suza striga şi se bucura (Estera 8:15).

Dar aceasta nu era totul. Urmarea biruinţei minunate a lui Mardoheu s-a simţit pretutindeni, peste întinsul celor 127 ţinuturi ale împărăţiei. „În fiecare ţinut şi în fiecare cetate, pretutindeni, unde ajungea porunca împăratului şi hotărârea lui, a fost între Iudei veselie şi bucurie, ospeţe şi zile de sărbătoare. Şi mulţi oameni dintre popoarele ţarii s-au făcut iudei, căci îi apucase frica de iudei”. „Căci Iudeul Mardoheu era cel dintâi după împăratul Ahaşveroş. El era cu vază între Iudei şi iubit de mulţimea fraţilor săi, căci a căutat binele poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 8:17; 10:3).

Nu sunt oare acestea dovezi izbitoare despre însemnătatea nespusă a credincioşiei personale? N-ar trebui oare să ne îmboldească, sa stăm cu orice preţ pentru adevărul lui Dumnezeu? Să privim urmările minunate ale faptei unui singur om, a cărui purtare de bună-seamă că va fi fost osândită de mulţi. Dar Dumnezeu a recunoscut-o şi a îngăduit lui Mardoheu sa câştige o biruinţă, ale cărei roade minunate au fost culese de fraţii săi de aproape şi de departe. Un alt loc, care lămureşte cele spuse de noi, este capitolul 3 şi 4 din proorocul Daniel. Şi acestea ne arată urmările binecuvântate ale credincioşiei personale faţă de Dumnezeul adevărat şi anume într-o vreme, când mărirea lui Israel pierise şi când Ierusalimul şi templul erau dărâmate. Cei trei bărbaţi credincioşi, Şadrac, Meşac şi Abednego n-au vrut să se închine chipului de aur al lui Nebucadneţar, chiar când acesta s-a mâniat şi toata lumea din împărăţie era împotriva lor. Ba, au primit mal bine să fie aruncaţi în cuptorul de foc, decât să nu asculte de porunca Dumnezeului lor. Puteau să-şi piardă viaţa dar nu voiau să se lepede de adevărul lui Dumnezeu.

Urmarea a fost şi aici o biruinţă strălucită. Ei au trecut prin cuptorul cu foc împreună cu Fiul lui Dumnezeu şi au ieşit afară ca nişte martori şi slujitori ai Dumnezeului Celui Preaînalt. Toate acestea au fost urmarea ascultării. Ce pagubă ar fi suferit dacă ar fi mers împreună cu mulţimea şi s-ar fi închinat în faţa idolului, ca să scape de cuptorul de foc. Dar Ii s-a dat puterea, să ţină cu tărie la mărturisirea unui singur Dumnezeu adevărat, şi la un adevăr, călcat în picioare chiar în timpul domniei strălucite a lui Solomon. Iar mărturia credincioşiei lor ne-a fost păstrată de Duhul Sfânt, ca să ne îmbărbăteze, să umblăm şi noi cu pas hotărât pe cărarea credincioşiei, în faţa unei lumi, care urăşte pe Dumnezeu şi care a lepădat pe Cristos şi în faţa unei creştinătăţi, care nu păstrează adevărul.

O înrâurire asemănătoare trebuie să aibă şi citirea cap. 6 din proorocul Daniel. Şi acest capitol cuprinde o învăţătură binecuvântată pentru zilele noastre de mărturisire uşoară şi doar cu gura a adevărurilor creştineşti, când creştinii nu vor să urmeze cu toată inima şi cu hotărâre pe un Hristos lepădat de lume şi nu vor să asculte fără zăbovire de poruncile Lui. Cât de înviorătoare se arată credincioşia lui Daniel în faţa unei astfel de nepăsării El a ţinut cu bărbăţie la obiceiul său, de a se ruga de trei ori pe zi la Dumnezeul său, cu ferestrele deschise spre Ierusalim, deşi ştia că făcând astfel va cădea în groapa leilor. Ar fi putut foarte uşor să-şi închidă ferestrele, să tragă perdelele sau să se ducă într-o odaie ascunsa, sau ar fi putut să aştepte până la miezul nopţii, când nu l-ar fi văzut nici-un ochi şi nu l-ar fi auzit nici o ureche. Dar nu, acest slujitor iubit al lui Dumnezeu nu voia să-şi ascundă lumina sub baniţă. Era vorba de ceva foarte însemnat. Daniel nu voia numai să se roage Dumnezeului celui viu şi adevărat, ci se ruga şi cu ferestrele deschise spre Ierusalim. De ce? Pentru ca Ierusalimul era centrul pământesc, ales de Dumnezeu, pentru poporul Său. Dar Ierusalimul era dărâmat, de bună-seamă că privind lucrurile omeneşte, se isprăvise cu Ierusalimul. Dar pentru credinţă şi privind lucrurile din punct de vedere dumnezeiesc, Ierusalimul era şi rămânea centrul ales de Dumnezeu pentru poporul Său. Ba chiar dărâmăturile lui erau scumpe lui Dumnezeu. De aceea Daniel lucra în deplină potrivire cu gândurile şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, când îşi deschidea ferestrele şi se ruga cu faţa îndreptată spre Ierusalim. El făcea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, în 2 Cronici 6:38: „… dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor în ţara robiei lor, unde au fost duşi robi, dacă-ţi vor face rugăciuni, cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o şi spre casa pe care am zidit-o Numelui Tău”.

Iată de ce asculta Daniel, fără să ţină seamă de părerile sau ameninţările omeneşti, nici chiar în faţa unei morţi chinuite. Primea mai uşor să fie aruncai într-o groapă cu lei, decât să părăsească adevărul lui Dumnezeu; primea mai lesne să meargă cu un cuget bun în cer, decât să rămână pe pământ cu un cuget rău.

Şi urmarea a fost iarăşi o biruinţa strălucită: „Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru ca avusese încredere în Dumnezeul Său”.

Ce slujitor binecuvântat şi ce martor ales! Cu adevărat, că în acest prilej şi el a fost capul, iar vrăjmaşii lui coada. Prin ce? Numai prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu putem apăsa îndeajuns acest fapt atât de însemnat pentru zilele noastre, şi nu putem arăta prea de multe ori astfel de dovezi strălucite de credincioşie personală, dovezi date într-o vreme, când slava lui Israel era în ţărână. Nu este oare nespus de înviorător şi dătător de îmbărbătare să găsim în vremurile cele mai întunecate ale istoriei lui Israel dovezi de credincioşie personală şi de credinţă puternică? Ele să ne îmboldească să stăm hotărâţi pentru adevăr în vremea de faţă, când starea bisericii mărturisitoare înrâureşte asupra noastră atât de rău! Suntem în primejdie să lăsăm să cadă steagul credincioşiei personale din pricina stării din jurul nostru şi sa coborâm măsura dumnezeiască; dar este o greşeală primejdioasă pricinuită de vrăjmaşul lui Cristos şi al lucrului Său. Nu, cititorule, să ne aducem aminte că marea noastră datorie este să ascultăm. Dacă Mardoheu, Şadrac, Meşac, Abednego şi Daniel au lucrat astfel, de ce nu şi noi?