Dar jumătatea a doua a capitolului ne arată cu totul altceva. Moise hotărăşte şase seminţii, care aveau sa stea pe muntele Garizim, ca să binecuvânteze poporul, şi şase pe muntele Ebal, ca să blesteme. Dar vai! Dacă cercetăm istoria adevărată, nu auzim nici o vorbă despre binecuvântare, ci numai despre cele douăsprezece blesteme grozave, dintre care fiecare e încheiat de adunare printr-un „amin” puternic.

Ce schimbare trista! Ce deosebire! Lucrul acesta ne aminteşte de ceea ce am văzut când am cercetat Exod 19 şi ne dă cea mai bună lămurire a cuvintelor apostolului din Galateni 3:10: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele cerute de Lege”, toţi cei ce sunt pe tărâmul Legii, „sunt sub blestem, pentru că este scris: (aici aduce locul din Deuteronom 27:26): „Blestemat este oricine nu ţine toate lucrurile scrise în cartea Legii, şi nu le face”.

Cuvintele acestea cuprind adevărata stare a lucrurilor. Israel se găsea, cu privire la starea sa, de fapt pe tărâmul legii, şi de aceea sfârşitul capitolului ne arată urmarea tristă şi umilitoare a stării adevărate a lui Israel faţă de Dumnezeu, deşi începutul este o zugrăvire plăcută a gândurilor lui Dumnezeu despre Israel. De pe muntele Garizim nu se aude nici un sunet, nici un cuvânt de binecuvântare, dar în schimb urechile norodului sunt izbite de blestem peste blestem.

S-ar fi putut oare să fie altfel? Poate omul să-l pună la îndoială cât o vrea: adevărul veşnic este că nu poate veni decât blestem peste toţi cei „ce se bizuiesc pe faptele cerute de Lege. Nu se spune numai: „Blestemat este oricine nu ţine toate lucrurile scrise în cartea Legii şi nu le face”, deşi era pe deplin adevărat; ci Duhul Sfânt spune că toţi, fie ei Iudei, păgâni sau creştini cu numele, câţi se găsesc pe tărâmul faptelor legii, n-au să se aştepte la altceva, decât la blestem.

De aceea nu-i va veni greu cititorului, să înţeleagă tăcerea adâncă ce domneşte pe muntele Garizim în cele arătate în Deuteronom. 27. Căci dacă s-ar fi auzit de acolo măcar o singură binecuvântare, aceasta ar fi stat împotriva întregii învăţături a Sfintei Scripturi cu privire la lege.

Am stăruit de ajuns asupra legii în volumul întâi. Aşa că nu mai stăruim şi aici. Totuşi nu putem să nu ne arătăm uimirea când vedem cum unii stăruiesc în părerea că creştinii sunt sub lege, ca să capete viaţa veşnică, sau sfinţenia vieţii sau mântuirea sau orice altceva. Cum poate sta în picioare o astfel de părere în faţa cuvintelor hotărâtoare din Romani 6: „Voi nu sunteţi sub lege, ci sub har”.