Versetele acestea arată frumos ce e adevărata închinare: „Tatăl meu era un arameu pribeag”. Iată obârşia închinătorului iudeu. Firea n-avea cu ce să se laude aici. Dar în ce stare îl găsise harul? În robia Egiptului. În mijlocul cărămidăriilor şi sub biciul aspru al vătafilor egipteni. Dar pe urmă? „Noi am strigat către Domnul”. Iată tot ce au putut să facă. Acest strigat al neputinţei şi al nevoii a pătruns până la scaunul de domnie şi la inima lui Dumnezeu şi L-a coborât în mijlocul cărămidăriilor Egiptului. Iată cuvintele mişcătoare, pe care le-a rostit El lui Moise: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca sa-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, unde curge lapte şi miere… Iată că strigătele izraeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii” (Exod 5:7-9). Răspunsul fără înconjur al lui Dumnezeu era: „M-am pogorât ca să-l izbăvesc”. Da, El s-a coborât, în harul Său fără plată şi fără margini, ca să izbăvească pe poporul Său şi nici o putere omenească sau diavoleasca n-ar fi fost în stare sa ţină pe izraeliţi pe loc, peste vremea hotărâtă. În capitolul nostru găsim marea urmare a amestecului lui Dumnezeu, urmare arătată prin glasul închinătorului şi în coşul lui plin. „Mărturisesc… că am intrat în ţara pe care Domnul a jurat pariaţilor noştri ca ne-o va da… Acum, iată aduc cele dintâi roade din roadele pământului, pe care ni l-ai dai Tu, Doamne”. Dumnezeu împlinise totul potrivit credincioşiei Cuvântului Său şi potrivit dragostei inimii Lui. Nu lipsea nici o iotă şi nici o frântură de slovă. „Am venit” şi „am adus rod”. Rodul cui? Al Egiptului? Nu, ci „al ţării, pe care ni-ai dat-o Tu, Doamne”. Buzele închinătorului vesteau desăvârşirea lucrărilor lui Dumnezeu şi coşul lui cuprindea rodul tării lui Dumnezeu. Nimic nu putea fi mai lămurit şi mai adevărat. Nu mai era loc pentru îndoială sau pentru vreo nesiguranţă. închinătorul n-avea decât să vestească lucrarea Domnului şi să arate rodul. Toate erau de la Dumnezeu, de la început până la sfârşit. El îi scosese din Egipt şi-i adusese în Canaan. El le umpluse coşurile cu roadele gustoase ale ţării Lui şi inimile cu lauda Lui.

Şi acum, cititorule, oare nu însemna această vorbire, mândrie şi îngâmfare din partea unui israelit? Era oare drept şi smerit din partea lui să spună: „Am venit în ţara” N-ar fi fost mai potrivită pentru el o nădejde nehotărâtă că va ajunge odată, mai curând sau mai târziu, acolo, şi n-ar fi fost oare îndoiala şi nesiguranţa cu privire la starea şi la partea lui mai aducătoare de cinste pentru Dumnezeul lui Israel? Poate că vei răspunde: „Asta nu se poate asemăna cu starea noastră ca creştini”. De ce nu? Dacă un israelit putea să spună atunci: „Am intrat în ţara, pe care Dumnezeu a jurat părinţilor noştri că ne-o va da”, oare un credincios adevărat de astăzi n-ar putea să spună: „Am venit la Isus?” Fără îndoială că atunci era ceva văzut, iar astăzi e lucru de credinţă. Dar este oare pentru aceasta venirea lui Isus mai puţin adevărată decât venirea israelitului în ţară? Nu spune oare apostolul către Evreii „V-aţi apropiat de muntele Sionului”, şi apoi „Fiindcă am primit dar o împărăţie, ce nu se poate clătina, să ne arătăm mulţămitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică de El”. Dacă nu suntem siguri că ne-am „apropiat de Muntele Sion”, sau că „am primit o împărăţie ce nu se poate clătina”, nu putem cu nici un chip să ne închinăm lui Dumnezeu sau să-i slujim în chip plăcut Lui. Numai când ne dam seama de starea noastră şi de partea noastră în Cristos, poate să se ridice acea închinare adevărată către scaunul de domnie al lui Dumnezeu; sus, şi putem împlini o slujbă bună în voia Domnului aici jos.

Căci ce este o închinare adevărată? Este să mărturisim în faţa lui Dumnezeu ce este El şi ce a făcut. Inima este plină cu El, se bucură de El şi de toate căile şi lucrările Lui. Dar cum putem să ne închinăm Lui, dacă nu-L cunoaştem şi nu credem în ce a făcut? „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă, ca El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”. Cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa veşnică. Nu ne putem închina lui Dumnezeu, dacă nu-L cunoaştem, şi nu-L putem cunoaşte, fără să avem viaţa veşnica. Atenienii ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut”. Pavel le-a spus că se închinau la ce nu ştiau şi le vesteşte apoi pe Dumnezeul cel adevărat descoperit în persoana şi în viaţa Omului Hristos Isus.

Este foarte să fim bine lămuriţi asupra acestui punct. Trebuie să cunosc pe Dumnezeu înainte ca să mă închin Lui. Pot să caut pe Dumnezeu, dar e cu totul altceva să cauţi pe un Dumnezeu pe care nu L-ai găsit încă, şi să te bucuri şi să te închini unui Dumnezeu pe care L-ai găsit. Dumnezeu s-a descoperit, El ne-a dăruit în Isus Cristos lumina cunoştinţei slavei Lui. El s-a apropiat de noi în persoana Fiului binecuvântat, ca să-L cunoaştem şi să-L iubim, să ne bucurăm de El şi să ne putem încrede în El cu toate slăbiciunile şi nevoile noastre. Nu mai trebuie să-L căutăm în întunerecul firii înconjurătoare dintre norii unei religii greşite, cu miile ei de forme. Dumnezeu ni s-a descoperit printr-o descoperire aşa de limpede, că nici proştii nu pot greşi. Creştinul poate să spună: „Ştiu în cine am crezut”. Aceasta este temelia oricărei adevărate închinări. Un om poate să aibă multă evlavie a firii pământeşti şi să împlinească foarte multe forme religioase, fără ca să cunoască măcar cât de puţin din închinarea adevărată. Aceasta vine numai şi numai din cunoaşterea lui Dumnezeu.

După ce am arătat că închinarea era lucrul cel dintâi pentru orice israelit, care se găsea „în ţară”, ajungem acum la altă urmare foarte practică a acestei luări în stăpânire. E binefacerea.