Cât de frumoasă este rânduiala aceasta! Ea seamănă întocmai cu ceea ce întâlnim în Evrei 13: „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de lauda, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”. Aceasta este închinarea. „Şi nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac”. Aici avem binefacerea. Aceste două lucruri s-ar putea numi latura cea de sus şi cea de jos a unui creştin: Lauda adusa lui Dumnezeu şi ajutorul dat oamenilor. Ce semne scumpe! Ce bine ar fi dacă le-am înfăptui mai mult. Un lucru este sigur, că amândouă vor merge totdeauna împreună. Un om, care are inima cu adevărat plină cu lauda şi mulţumire către Dumnezeu, are şi o inimă simţitoare şi o mână deschisă pentru nevoile omeneşti de tot felul. Poate că nu este bogat în bunuri pământeşti şi trebuie să spună ca Petru: „Aur şi argint n-am”, dar voi avea compătimire, o privire prietenoasă ori un cuvânt mângâietor şi lucrurile acestea vorbesc mai puternic unei inimi, decât deschiderea pungii şi sunetul aurului. Domnul şi învăţătorul nostru, Pilda noastră mare, „umbla făcând bine şi vindecând”, dar nu citim niciodată că El ar fi dat cuiva bani. Ba credem că nici n-a avut vreodată bani la El. Când a trebuit să răspundă Irodianilor cu privire la plata birului, a trebuit săi roage, săi dea un ban; iar când i s-a cerut să plătească birul templului, a trimes pe Petru la mare, ca să capete ce-i trebuia. Pe cât se vede, nu umbla niciodată cu bani la El; iar în numărul darurilor, pe care le-a dat slujitorilor Săi, nu e pomenit banul. Cu toate acestea umbla şi făcea bine. Şi noi ar trebui sa ne străduim să facem la fel, în măsura noastră mică.
Cititorul sa ia aminte la rânduiala dumnezeiască, aşa cum e arătata în Evrei 13 şi cum e lămurită în Deuteronom 26; închinarea are locul întâi şi cel mai de frunte. Noi putem să credem, că lucrul cel mai înalt este să faci bine, să fii folositor societăţii omeneşti şi altele. Dar suntem greşiţi. „Cine aduce laudă lui Dumnezeu, Mă proslăveşte”. Dumnezeu locuieşte în cântările de laudă ale poporului Său. Bucuria Lui este să fie înconjurat de oameni, ale căror inimi sunt pline de cunoaşterea bunătăţii, măririi şi a slavei Lui, pentru care să-i aducă totdeauna lauda. Psalmistul zice: „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme, lauda Lui va fi totdeauna în gura mea” (Psalmul 34:1). Nu spune că numai câteodată, sau când totul în jurul nostru e vesel şi senin, când corabia vieţii noastre alunecă uşor peste valuri, ci „în orice vreme” şi „totdeauna”. Râul mulţămirii către Dumnezeu ar trebui să curgă fără încetare, ca să nu mai rămână loc pentru cârtiri sau plângeri, pentru lipsă de curaj şi nemulţumire, pentru supărare şi frica. Ar trebui să avem totdeauna duhul închinării. Orice răsuflare ar trebui să fie ca un aleluia. Nu-i departe vremea când se va împlini acest lucru. Lauda noastră va răsuna prin toate veacurile veşniciei. Când binefacerea şi ajutorarea va înceta, când nimeni nu va mai avea nevoie de ajutorul şi compătimirea noastră, când ne vom fi luat rămas bun pentru totdeauna de la durerea şi suferinţele morţii şi stricăciunii, vom slăvi totuşi fără încetare pe Domnul, în sfântul Său locaş de sus. „Nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia”. Felul, cum e dat acest îndemn, e interesant. El nu spune: „Nu uitaţi să aduceţi jertfe de lauda”. În mijlocul bucuriei şi fericirii depline a stării şi părţii noastre în Cristos, suntem în primejdie să uităm, că suntem înconjuraţi de lipsă şi nevoi, de încercări şi greutăţi şi de aceea apostolul adaogă acel îndemn bun şi folositor. Israelitul duhovnicesc n-ar trebui numai să se bucure de tot binele, pe care i l-a dat Dumnezeul Său, ci să-şi aducă aminte şi de levit, de străin, de văduvă şi de orfan, adică de acela care n-avea moştenire pământească şi care se dăduse cu totul slujbei Domnului şi de aceia care n-aveau un apărător firesc şi nici un sprijin pământesc. Aşa ar trebui să fie totdeauna. Râul bogat al harului curge din inima lui Dumnezeu, ne umple inimile până dă peste ele, şi ne împrospătează şi bucură astfel toată lucrarea. Dacă am gusta mai mult în viaţa noastră tot ce ni-i dăruit în Dumnezeu, orice mişcare, orice lucrare şi orice cuvânt al nostru, chiar orice privire ar înrâuri în chip binefăcător asupra celor dimprejur. Creştinul, aşa cum e în gândul lui Dumnezeu, e un om, a cărui mână e ridicată ca să aducă laudă lui Dumnezeu, pe când cealaltă mână e plină cu roadele unei binefaceri adevărate, ca să întâmpine nevoile omeneşti. Cititorule, aşa să fim şi noi!