Aducerea celor dintâi roade, cuprinde câteva învăţături foarte însemnate şi practice. Bineînţeles, că Israel nu putea să aducă roadele făgăduinţei, până ce Domnul nu-l dusese în ţara făgăduinţei. „Mărturisesc în faţa Domnului, Dumnezeului tău, că am intrat în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor noştri că ne-o va da”.
Starea închinătorului este întemeiată pe acest fapt. El nu spune: „Voi intra”, sau „nădăjduiesc sau doresc să intru”, ci „am intrat în ţara pe care Dumnezeu a jurat părinţilor noştri”. Aşa trebuie să fie totdeauna. Trebuie să ştim că suntem mântuiţi, înainte de a putea aduce roadele unei mântuiri cunoscute. Se poate ca noi să dorim cu tot dinadinsul mântuirea şi să ne străduim din toată inima să avem parte de ea, dar aceste osteneli sunt cu totul altceva, decât roadele unei mântuiri cunoscute şi primite. israelitul nu aducea coşul cu cele dintâi roade, ca să ajungă astfel în ţară, ci pentru că era în ea. El spunea, ca să zicem aşa: „Mărturisesc, că am intrat în ţară şi iată aici rodul acestei stări”. Aici nu putea deci să fie vorba de o întrebare, nici de o îndoială şi nici de o nădejde.