Alături de toate experienţele umilitoare ale deşertului se află încă una de care Israel trebuia să-şi amintească (şi noi împreună cu el). Amalec profitase în mod laş de oboseala poporului pentru a se arunca asupra celor slabi şi rămaşi în urmă. Să fim atenţi! Diavolul nu îndrăzneşte câtuşi de puţin să-i atace pe creştinii al căror mers este încrezător şi îndrăzneţ, cât timp «codaşii» îi sunt o pradă uşoară. Ştim ce i s-a întâmplat lui Petru care Îl urma pe Isus de departe (Luca 22.54).Capitolul 26 ne aduce din nou în ţară. Dar prin aceasta trecutul nu este uitat. Israelitul, binecuvântat în recolta lui, venind în locul ales de Domnul, trebuia să-şi amintească pe de o parte de originea sa mizerabilă şi de puterea divină care l-a salvat pentru a-l introduce în această ţară bună. Apoi, ca o probă a bunătăţii Dumnezeului său, trebuia să aşeze înaintea Lui rodul coşului său şi să se prostearnă cu inimă plină de bucurie şi de recunoştinţă. Minunată ilustrare a închinării celor răscumpăraţi care se strâng pentru a-şi aminti de glorioasa lor mântuire şi pentru a-I oferi lui Dumnezeu „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15)! Să spunem şi noi Domnului în adorare: „Tot felul de roade alese, noi şi vechi: „le-am păstrat pentru Tine, Preaiubitul meu!“ (Cântarea Cântărilor 7.13).