Deşi acest capitol n-are nevoie de multe lămuriri, cuprinde totuşi pentru noi două învăţături foarte însemnate şi practice. Rânduielile şi legiuirile înşirate aici ne dau întâi o dovadă puternică despre stricăciunea inimii omeneşti. Ele ne arata ce-i omul în stare sa facă, dacă rămâne pe seama sa. Citind această parte, poate că ne-am simţi ispitiţi de înţelepciunea noastră închipuită să întrebăm: Pentru ce s-au scris astfel de cuvinte? Oare chiar Duhul Sfânt le-a insuflat? Ce preţ au ele pentru noi?
Răspunsul nostru este: Toate aceste locuri, pe care ne-am aştepta foarte puţin să le găsim în Scriptura, ne învaţă, în felul lor, care este starea noastră morală din fire şi în ce adâncimi de stricăciune suntem în stare să cădem. Nu este oare o astfel de învăţătură destul de însemnată? Nu-i bine să avem o oglindă, care ne arată întocmai toate trăsăturile stării noastre morale? Se vorbeşte astăzi mult despre vrednicia firii omeneşti şi multora le va veni greu, să recunoască singuri că sunt în stare să săvârşească păcate ca cele pomenite în capitolele acestea sau în alte locuri ale Scripturii. De bună seamă însă că Dumnezeu nu ne-ar spune să ne ferim de cutare sau cutare păcat, dacă n-am fi în stare să-l săvârşim. Nu-i nevoie sa spui unui înger: „Sa nu furi”. Omul însă are o fire de tâlhar şi de aceea are nevoie de porunca aceasta. Tot aşa este cu orice lucru oprit. Oprirea este o dovadă, că în om este pornirea de a săvârşi lucrul oprit.
Dar poate că se va răspunde că acele nelegiuiri grozave, pomenite în Scriptură, s-au întâmplat în istoria omenirii, dar ca nu trebuie să vedem pe toţi oamenii în stare să le săvârşească. Însă aceasta este o greşeală mare. Să ascultăm ce spune Duhul Sfânt în Ieremia 17:9: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” De a cui inimă e vorba aici? E a unui răufăcător mare sau a unui sălbatic nemilos? Nu, ci de inima omenească peste tot, de inima scriitorului şi a cititorului acestor rânduri. Tot aşa spune şi Domnul Isus: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15:19). Vorbeşte oare Domnul aici despre lepădătura societăţii omeneşti? O nu, ci despre mine şi despre tine, cititorule.
Daca Dumnezeu şi-ar trage de la noi numai pentru o clipa mâna harului Său, care ne tine şi ne păzeşte, am fi în stare să săvârşim cele mai grozave nelegiuiri şi putem să adăogăm cu inima plină de mulţumire: Mâna Lui plină de îndurare este aceia, care ne ţine în fiecare clipă, ca să nu cădem cu trupul şi cu sufletul.
Dar, cum am mai spus, capitolul acesta mai cuprinde o învăţătură. Ele ne arată, într-un fel anumit, cum Dumnezeu se îngrijea de tot ce era în legătură cu poporul Său. Nu scăpa nimic din vedere şi nimic nu i se părea neînsemnat. Nici o mamă nu s-ar putea îngriji mai mult de copiii ei, decât s-a îngrijit A toate Creatorul şi Stăpânitorul lumii de lucrurile cele mai mici din istoria zilnică a poporului Său. El veghea asupra lor zi şi noapte, când erau treji şi când dormeau, când erau acasă sau în călătorie. El se îngrijea de toate, de îmbrăcămintea lor, de hrana lor, de purtarea dintre ei, de clădirea caselor lor, de aratul şi semănatul ogoarelor lor, de purtarea din adâncul vieţii lor personale, şi anume cu o grijă, care ne umple de uimire, dragoste şi închinare. De aici vedem, că pentru Dumnezeul nostru nu-i nimic prea neînsemnat, când e vorba de poporul Său. El se gândeşte cu dragoste părintească la lucrurile cele mai mici. El, Cel Prea Înalt, El, care ţine toată lumea, se coboară ca să ia hotărâri cu privire la un cuib de păsări. Şi totuşi, pentru ce ne-am mira de acest lucru, când ştim că pentru El este tot una, să hrănească zilnic milioane de oameni, sau numai o vrabie?
Totuşi mai era un fapt însemnat, care trebuia ţinut în seamă de fiecare mădular al adunării lui Israel şi aceasta era starea de faţă a lui Dumnezeu în mijlocul lor. Încredinţarea aceasta trebuia să stăpânească toată purtarea lor.
Ce cinste mare era pentru Israel să ştie că Domnul era în mijlocul lor. Ce imbold spre curăţenia vieţii şi spre cercetarea cinstită a tuturor apucăturilor lor personale şi casnice! Dacă Domnul era în mijlocul lor, ca să le dea biruinţa asupra vrăjmaşilor, era şi ca să le ceara o viaţă sfântă. Ei nu trebuiau să uite niciodată persoana aleasă, care era în mijlocul lor. Putea oare să supere pe cineva gândul stării Lui de faţă? Numai pe aceia, care nu iubeau sfinţenia, curăţenia şi rânduiala morală. Orice israelit credincios trebuia să se bucure la gândul că, în mijlocul lor, era Unul, care nu putea suferi lucrurile neştiute, nepotrivite şi necurate.
Cititorului creştin nu-i va veni greu să prindă puterea şi folosul acestui adevăr sfânt. Toţi credincioşii adevăraţi au cinstea să aibă, locuind în mijlocul lor şi în lăuntrul lor, pe Dumnezeu, Duhul Sfânt. În 1Corinteni 6:19 citim: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” Lucrul acesta este personal. Fiecare credincios este un templu al Duhului Sfânt şi îndemnul din Efeseni 4:30 se întemeiază pe acest adevăr minunat şi scump: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”.
Cât de însemnat este să ne gândim neîncetat la acest fapt. Ce imbold puternic să ne îngrijim cu tot-dinadinsul de curăţenia inimii şi de sfinţenia vieţii! Ce frâu puternic este gândul, că Duhul Sfânt locuieşte în trupul nostru ca fiind templul lui, frâu care stăpâneşte orice pornire greşită a gândurilor sau simţurilor, orice fel de vorbire nevrednică şi orice purtare nepotrivită! Cu adevărat, multe vorbe necugetate şi multe fapte proaste nu s-ar întâmpla printre noi, dacă ne-am da totdeauna seama de acest fapt.
Dar Duhul Sfânt nu locuieşte numai în fiecare credincios, ci şi în mijlocul Bisericii. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Corinteni 3:16). Pe acest fapt îşi întemeiază apostolul îndemnul său din 1Tesaloniceni 5:19: „Nu stingeţi Duhul!” Cât de desăvârşit de dumnezeiască este Scriptura! Cât de minunat este ea alcătuită! Duhul Sfânt locuieşte în noi şi de aceia nu trebuie să-L întristăm. El locuieşte în Biserică sau adunare şi De aceea suntem îndemnaţi, să nu-L stingem, ci să-I dăm locul adevărat şi să-L lăsăm să lucreze nestingherit.
Dorim acum să mai îndreptam luarea aminte a cititorului asupra câtorva locuri din capitolele noastre, locuri care ne arată înţelepciunea şi bunătatea, precum şi sfinţenia şi dreptatea căilor şi lucrărilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său din vechime.
Cât de plăcut străluceşte însă din locul acesta felul de a fi al Dumnezeului nostru! Nimeni n-are voie să ţină ca zălog vita sau măgarul fratelui său pentru o pagubă ce i-ar fi făcut-o, ci să-l ducă la casa lui, să-l îngrijească şi să-l înapoieze stăpânului, fără să ceară despăgubire. Tot aşa trebuia să facă şi cu haina fratelui şi cu tot ce ar fi pierdut el. Cât de frumoase sunt toate acestea! Aici tragem în piept aerul stării de faţă a lui Dumnezeu, atmosfera bunătăţii şi dragostei dumnezeieşti. Ce cinste înaltă şi sfântă este pentru un popor să aibă astfel de drepturi şi legiuiri alese şi „să fie stăpânit şi călăuzit de ele în viaţa şi în felul lui de a fi.
Domnul voia ca poporul Său să se gândească totdeauna la binele altora. Ei aveau deci sa se gândească şi la siguranţa altora, nu numai la folosul lor, când ridicau o casă. Nu poate oare creştinul să înveţe ceva de aici? Cât de porniţi suntem şi noi să ne gândim numai la interesele, plăcerile şi foloasele noastre? Cât de rar ne gândim şi la alţii! Facem totul numai pentru noi pentru că „Eul” este ţinta şi imboldul tuturor treburilor noastre. Şi nu poate fi altfel, decât dacă inima sta sub puterea călăuzitoare a imboldurilor date numai de creştinism. Trebuie să trăim în aerul curat şi ceresc al unei făpturi noi, care este semnul deosebit al omenirii căzute. Orice om neîntors la Domnul, oricine ar fi el, este stăpânit de „Eul” său într-un fel sau altul. „Eul” este ţinta, sâmburele şi imboldul tuturor lucrărilor sale.
E drept că un om poate să fie mai îndatoritor, mai iubitor, mai lipsit de interes, mai plăcut decât altul, dar e cu neputinţă ca „omul firesc” să fie călăuzit de imbolduri duhovniceşti sau de lucruri cereşti. Cu părere de rău şi cu ruşine trebuie sa mărturisim noi, care ne lăudăm că suntem oameni cereşti şi duhovniceşti, că suntem prea porniţi să trăim numai pentru noi şi să căutam numai interesele şi plăcerile noastre. Suntem în picioare şi treji când e în joc „Eul” nostru în vreun fel oarecare.
Toate acestea sunt triste şi umilitoare. N-ar fi aşa dacă am privi mai mult la Hristos, ca la pilda noastră în toate. Îndeletnicirea inimii cu Cristos este taina oricărui creştinism adevărat şi practic. Numai regulile şi rânduielile nu ne fac niciodată asemenea lui Cristos, în ce priveşte simţire şi felul nostru de a lucra. Numai când lăsăm pe Duhul Lut să lucreze în noi, când mergem pe urmele Lui si ne îndeletnicim cu lucrurile minunate din viaţă I-î vom ajunge mai asemenea Lui. „Noi toţi privim cu faţă descoperita, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Cor. 3:18).
În vremea de astăzi se seamănă multă „sămânţă amestecată”. În biserica mărturisitoare se amestecă foarte mult propovăduirea cuvântului cu „înţelepciune şi înşelare deşartă”, cu „aşa numita ştiinţă şi artă” şi cu „lucrurile începătoare ale lumii”. Foarte puţin semănă cuvântul nestricat al lui Dumnezeu, „sămânţa nestricăcioasă, a scumpei Evanghelii a lui Cristos, în zilele noastre pe câmpul întins al creştinismului şi foarte mic este numărul acelora, cărora le ajunge Biblia, ca să scoată din ea material pentru slujba lor, iar aceia, care prin harul lui Dumnezeu sunt destul de credincioşi şi fac acest lucru, sunt socotiţi ca nişte oameni strâmţi la inimă, care privesc lucrurile numai dintr-o parte. Ei fac parte, cum se spune, din şcoala veche şi au rămas cu mult în urma vremii.
Dar rugăm pe Dumnezeu din toata inima să binecuvânteze pe aceşti oameni „strâmţi la inimă şi minte”, care fac parte din buna şi vechea şcoala apostolică. Noi îi iubim pentru că sunt strâmţi la inimă şi rămân în urma necredinţei şi a întunericului din vremea de faţă. Suntem încredinţaţi că orice slujitor adevărat al lui Cristos trebuie să fie stăpânit numai de un gând şi acest gând este Cristos. El trebuie să facă parte din şcoala cea mai veche, din şcoala lui Hristos. El trebuie să fie tot atât de strâmt la inimă, ca şi adevărul lui Dumnezeu şi nu trebuie sa se abată de la adevăr cu nici-un pas. Nu putem să nu spunem că vinovaţi – în mare parte, de creşterea repede a necredinţei – sunt străduinţele propovăduitorilor creştinismului, de a ţinea pas cu literatura zilei.
Ei s-au depărtat de Scripturile sfinte şi au căutat să-şi împodobească slujba cu ce le-a pus la îndemâna filozofia, ştiinţa şi literatura. În felul acesta au înrâurit mai mult asupra minţii, decât asupra inimii şi a cugetului ascultătorilor. Învăţăturile curate şi scumpe ale Sfintei Scripturi, laptele curat al cuvântului evangheliei despre harul lui Dumnezeu şi despre slava lui Cristos au fost socotite neîndestulătoare, ca să atragă adunări mari şi să le ţină grămadă. După cum Israelul din vechime a nesocotit mana, i-a fost greaţă de ea şi a numit-o „hrană ticăloasă”, tot aşa s-a saturat şi biserica mărturisitoare de învăţătura curata a acelui creştinism minunat, care se vede în foile Noului Testament şi a suspinat după hrana pentru minte şi pentru puterea de închipuire. învăţătura crucii, cu care se lauda apostolul, şi-a pierdut pentru ea farmecul, şi oricine mai ţine cu credinţă să vestească această învăţătură poate să-i iasă din minte gândul că va fi iubit şi plăcut.
Însă toţi slujitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui Cristos să ţină nezguduiţi şi cu tărie statornică la adevărul arătat mai sus şi să nu semene doua feluri de sămânţa! Să nu se abată în slujba lor de la pilda cuvintelor sănătoase şi să împartă cum trebuie cuvântul adevărului, ca sa nu fie nevoiţi să se ruşineze, ci sa-şi primească răsplata deplină în ziua, când va fi încercată lucrarea fiecăruia (2 Timotei 1:13; 2:15). Fără îndoială că sămânţa curata a Cuvântului lui Dumnezeu este singurul material bun de folosit pentru lucrătorul duhovnicesc Nu dispreţuim învăţătura, ci o cinstim cum se cuvine, la locul ei. Negreşit faptele ştiinţei şi izvoarele de ajutor ale filozofiei pot fi întrebuinţate cu folos în desfăşurarea şi lămurirea adevărurilor Sfintei Scripturi. Însuşi Domnul nostru şi apostolii Lui s-au folosit în vorbirile lor către lume de faptele istoriei şi firii înconjurătoare, şi care om s-ar îndoi, de pildă, de preţul şi însemnătatea cunoaşterii temeinice a limbii ebraice şi greceşti, atât pentru cercetarea personală, cât şi pentru vestirea şi lămurirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar cu toate astea rămâne neatins adevărul mare şi de neapărată nevoie pentru credincioşi şi mai ales pentru lucrătorii Domnului, că Duhul Sfânt este singura putere şi Sfânta Scriptură este singurul material al oricărei slujbe, fie că e vorba de lucrul evangheliei, sau de adunarea copiilor lui Dumnezeu. Dacă s-ar înţelege mai bine acel adevăr şi s-ar urma mai cu credinţă, am vedea în curând cu totul altă stare de lucruri în via lui Cristos.
Un israelit n-avea voie să are în acelaşi timp cu un bou şi cu un măgar, nici n-avea voie să se îmbrace ca materii felurite, cu lână şi în in acelaşi timp. Înţelesul duhovnicesc al acestor două lucruri este uşor de văzut şi însemnat. Creştinul n-are voie să se întovărăşească cu necredinciosul pentru-un lucru oarecare, fie că e vorba de ceva casnic, religios sau de afaceri, nici să se lase călăuzit de temeiuri amestecate. Ci temeiurile înalte şi curate ale Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să-i alcătuiască felul de a fi şi să-i stăpânească viaţa.