„Domnul mi-a zis: „Vă ajunge de când ocoliţi muntele acesta. întoarceţi-vă spre miazănoapte”. Cuvântul lui Dumnezeu rânduia totul. El hotăra cât trebuia să stea norodul într-un loc şi arăta calea pe care trebuia să-şi îndrepte paşii. Poporul nu trebuia decât să asculte. Când inima este cum trebuie, nu poate fi pentru un copil al lui Dumnezeu ceva mai scump decât încredinţarea că e călăuzit, în toate mişcările, de Cuvântul lui Dumnezeu. El este ferit atunci de multă groază şi nelinişte. Pentru Israel, care era chemai să călătorească printr-o pustietate „mare şi îngrozitoare”, era un har nespus că-şi ştia rânduită orice mişcare, orice pas, orice loc de oprire, de o călăuză care nu greşeşte. Ei nu trebuiau să fie neliniştiţi în privinţa mişcărilor lor şi nici să îşi bată capul cu întrebarea: „Cât vom rămânea într-un loc, sau încotro vom porni pe urmă?” Domnul rânduia toate pentru ei. Ei nu aveau decât să-L aştepte pe El şi călăuzirea Lui, şi să facă ce i se poruncea. Dacă vroiau să nu meargă pe drumul ales de El, nu aveau să se aştepte decât la foame, pustiire şi întuneric.

Apa din stânca lovită şi mana din cer nu se puteau găsi decât pe cărarea ascultării.

Dacă la spusele lui Dumnezeu: „Aţi ocolit destul muntele acesta”, Israel ar fi răspuns: „Nu; ci vrem să-l mai ocolim puţin, suntem foarte bine aici şi nu vrem să mai facem vreo schimbare” sau când Dumnezeu a zis: „întoarceţi-vă spre miază-noapte”, dacă ei ar fi răspuns: „Nu, noi vrem mai bine să mergem spre răsărit”, care ar fi fost urmarea? Ar fi fost lipsiţi de mersul Lui cu ei, şi cine i-ar fi călăuzit, ajutat, sau hrănit atunci? El era cu ei numai dacă ascultau de El.

Din toate acestea putem scoate o învăţătură sănătoasă şi scumpă. Istoria noastră este să mergem, zi cu zi, pe cărarea pe care ne-o arată Dumnezeu. Această încredinţare ar trebui să ne străbată adânc şi n-ar trebui să lăsăm să ni se răpească această mare binecuvântare de judecăţile necredincioşilor. Dumnezeu a făgăduit că ne va călăuzi şi făgăduinţele lui sunt „da” şi „amin”. Datoria noastră este doar să ne însuşim aceste făgăduinţe, printr-o credinţă de copil. Toate sunt atât de adevărate, cât le poate face Dumnezeu de adevărate. De unde ştia cât trebuia să stea într-un loc şi calea încotro trebuia să apuce? Din Cuvântul lui Dumnezeu. Stăm noi mai rău în privinţa aceasta? Dimpotrivă. Noi nu avem pentru călăuzirea noastră numai Cuvântul, ci şi pe Duhul Sfânt, şi cinstea noastră mare şi sfântă este să păşim pe urmele Fiului lui Dumnezeu.

Nu este aceasta o călăuzire deplină? De bună seamă. Domnul ne spune: „Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii”. Să băgăm de seamă cuvintele: „Cine Mă urmează pe Mine”. El ne-a lăsat o pilda, pentru ca să mergem pe urmele Lui. Care era calea lui Isus? Ea se potrivea totdeauna numai cu voia Tatălui Său. El nu lucra ceva sau nu spunea niciodată o vorbă fără să asculte ce spune Tatăl Său. Noi suntem chemaţi să-L urmăm, şi dacă-L urmăm, avem încredinţarea Cuvântului Sau „că nu vom umbla în întuneric”, ci vom avea lumina vieţii. Sunt scumpe cuvintele acestea „lumina vieţii”. Cine ar putea da de adâncul lor? „Întunericul trece, iar lumina adevărata luminează”, şi datoria noastră este sa umblăm în strălucirea deplină a luminii, care a luminat calea Fiului. Pe această cale nu este nesiguranţă, nu este nelinişte şi nu este nici o pricină de îndoială.

Nu e vorba să ai un verset din Scriptură pentru orice mişcare. De pildă, mă cheamă cineva să predic în cutare loc. Nu pot spune că versetul cutare îmi spune sa mă duc în locul acela. Dar dacă stau în legătura cu Dumnezeu, voi ştii ce trebuie să fac. „Te voi călăuzi cu ochiul Meu”, este o făgăduinţă minunată. Dar ca să mă folosesc de ea, trebuie să fiu aşa de aproape de El, ca sa-i înţeleg toate mişcările ochilor. Aşa este în toate mărunţişurile vieţii de toate zilele. Uneori nu ştim ce să facem, şi suntem neliniştiţi. Dar dacă am fi în mai strânsă legătura cu Domnul, nu ne-am afla în starea aceasta. Când nu eşti încredinţat că El vrea să faci cutare sau cutare lucru, mai bine să stai. Cel ce călăuzea pe poporul Lui pământesc în toate lucrurile mărunte ale vieţii, în pustie, poate şi va călăuzi pe poporul Său în toate căile şi mişcările lui. Mai bine să nu faci nimic, decât să faci ceva de capul tău, fără să fii călăuzit de Domnul. Să urmăm pe Domnul în privinţa aceasta. Domnul Isus niciodată nu făcea voia Lui, ci pe a Tatălui.