Lunga pribegie a lui Israel prin pustiu a fost pedeapsa dreaptă a necredinţei sale. Totuşi, mai era încă un motiv pentru prelungirea călătoriei. Cât timp Israel avea războinici viteji, poporul risca să creadă că a cucerit ţara prin propria lui putere. Treizeci şi opt de ani au fost deci necesari ca să piară „ din mijlocul taberei toată generaţia bărbaţilor de război (v. 14). Capitolul 5 din Ioan ne relatează istoria invalidului vindecat de Isus la scăldătoarea Betesda. Tot după treizeci şi opt de ani această persoană nenorocită nu mai avea nici o nădejde de la nici un om. El a recunoscut: „N-am pe nimeni ...“ şi abia atunci Isus l-a făcut să meargă. Acum adulţii sunt morţi şi nu mai rămân decât copiii despre care poporul spusese că aveau să fie o pradă; şi este drept ca tocmai ei să intre în ţară (1.39; compară cu Numeri 14.3). Purtaţi pe braţe de Domnul, ei sunt mai puternici decât toţi războinicii. Când s-a sfârşit puterea omului, atunci vine ceasul lui Dumnezeu (32.36). El a pregătit victorii uimitoare şi a spus poporului: „Ridicaţi-vă, plecaţi şi treceţi râul Arnon! ... Începe, ia în stăpânire şi intră în luptă cu el“! (v. 24). El Se îngrijise de toate.